de Cornel Mihai Ungureanu

• Regia artistică: Florin Caracala

• Scenografie: Lia Dogaru

• Maestru de lumini: Dodu Ispas

• Regizor tehnic: Sorin Gruia/ Cristian Petec

• Foto credit:Cristian Floriganţă

• Muzica: Eduard Draude

• Distribuţia: Iulia Lazăr, Alina Mangra, Tamara Popescu, Dragoş Măceşanu, Marian Politic, Cătălin-Mihai Miculeasa, Mihai Viţă (student la Universitatea din Craiova, Departamentul de Arte, anul al III-lea Specializarea Actorie)

Ultimul dans al libelulei este unul dintre spectacolele care ne amintesc „de ce râdem (/ plângem) la teatru”, teatrul ca fapt de o importanţă deosebită pentru o colectivitate umană, ca „eveniment viu al vieţii”. Cornel Mihai Ungureanu scrie teatru în tradiţia lui Teodor Mazilu, un teatru indiferent la intrigă, o succesiune de dialoguri, conversaţii, o disecare a cotidianului, banalităţi, confesiuni. Spectacolul lectură din 2014, în cadrul proiectului „Autorii sunt în sală”, în regia lui Mircea Cornişteanu, punea în evidenţă aspectul de eseu dramatic, dar, cum bine intuiau actorii (Ilie Gheorghe, Tamara Popescu, Mirela Cioabă, Geni Macsim şi Monica Ardeleanu), „piesa putea fi jucată şi de-adevăratelea”.

Florin Caracala reasamblează toată această substanţă dramatică inedită, fiecare personaj este scos la lumină într-o explorare a mijloacelor comediei, o piesă eseu devine dinamică, o exorcizare prin râs, iar în sintagma „ultimul dans” accentul e mutat de pe „ultimul” pe ideea de „dans”. Şi dansul începe din primul moment, prin introducerea unui personaj reinventat: „Dl. Director”, motanul, cu un monolog poetic, prezintă cadrul, personajele, într-un costum foarte sugestiv, un Behemoth mai zvelt, dar la fel de impertinent.

Unde suntem şi ce se întâmplă? Într-un azil de bătrâni şi mai nimic, dar, ca în prozele lui Bohumil Hrabal, personajele caută un motiv de bucurie în fiecare zi şi Babi, responsabil cu buna dispoziţie şi cu alcoolul, este cel care provoacă şi menţine o atmosferă de un umor (in)voluntar şi aiuritor. Marian Politic transformă un personaj banal, toate manierismele nu sunt decât elemente adaptate din stilul pragmatic al teatrului popular, el improvizează, parodiază, dansează, cu intuiţia că râsul e un mijloc de prelungire a vieţii, nu un divertisment oarecare. Ceilalţi rezidenţi ai azilului, Sanda, Păsărel şi Matei sunt apariţii la fel de exotice, tuşe îngroşate intenţionat, exagerate. Sanda (Alina Mangra) şchioapătă, se împiedică mereu, dl. Matei tremură din toate încheieturile, Păsărel (Iulia Lazăr) este într-o permanentă criză de lumbago, totul punctat în replici autoironice, „aşa trebuie să fie personajele”, acestea sunt „indicaţiile regizorului”. Şi distracţia continuă, o succesiune de poveşti, bancuri, situaţii comice şi idile caraghioase: Matei şi doamna Păsărel, Babi şi Madam Dorina. Dar Matei este la fel de ataşat de motanul lui, Dragoş Măceşanu e în formă şi colaborează foarte bine cu Mihai Viţă, iar jocurile lor, foarte spontane, deschid şi mai mult atmosfera ludică a spectacolului. Într-un joc de-a şoarecele şi pisica sunt prinşi şi Babi cu Madam Dorina, infirmiera care îi îngrijeşte şi supraveghează, deşi, din conversaţiile lor, rolurile sunt interşanjabile ca sticlele de votcă care îşi schimbă destinatarul. Tamara Popescu, mereu efervescentă, se integrează perfect în grupul azilanţilor.

Vizita Izabelei, studenta care face voluntariat, nu schimbă nimic, doar că acum au un partener în plus pentru conversaţie şi distracţie, au un auditoriu pentru confesiunile lor, Izabela vrea să facă un documentar. Intrând în spaţiul acesta izolat, uitat de lume, tânăra intră în aceste „jocuri ale vârstei târzii” şi propune un joc nou, o formă de artă personală, o documentare a stilului lor de viaţă. Încercaţi de ani, boli, suferinţe, strategia lor e de a nu se lua prea în serios, privesc viaţa ca o farsă, ca o comedie. Şi Izabela se avântă în această lume minunat de comică, se caţără pe scară şi se preface că nu observă cum Matei şi Babi se uită sub fusta ei, ţine minte preferinţele lor şi cumpără bere, ţigări mentolate, îngheţată cu fistic şi un zmeu pentru Matei, şi îşi împlineşte scopul, nu filmul documentar, ci pentru puţin timp dobândeşte o altă identitate, o altă viaţă. Nu este primul travesti în care Cătălin Miculeasa apare (o prezenţă exotică în Radio, dar mai mult decorativă), însă acum compoziţia e mult mai elaborată şi rezultatele pe măsură.

Cultura occidentală şi mentalitatea secolului al XXI-lea sunt atât de dominate de adularea tinereţii, de obsesia menţinerii unui corp perfect încât tot ce ţine de bătrâneţe e ignorat, marginalizat, condamnat. Abordarea din Ultimul dans... este indirectă, deviată prin melodramă şi farsă, candoare şi poezie, şi, astfel, mai autentică. Înregistrările Izabelei sunt încadrate de proiecţiile alb-negru, notă personală a limbajului vizual al lui Florin Caracala, care acum alege să rememoreze imagini ale unei vârste indeterminate, o tinereţe/ bucurie fără sfârşit, o peliculă uşor ştearsă, o filmare de amator sau un film de familie. În contratemă, dansul nocturn, exuberant, vis în care toţi se lasă pradă nebuniilor nopţii, o reconstituire a imaginilor iubite, a amintirilor care trăiesc prin imagine. Muzica din acest moment, Aura Urziceanu – Dor de viaţă, „ un poem solar”, jam session şi curaj şi pasiune pentru improvizaţie, deghizează la vedere mesajul şi starea de spirit a rezidenţilor. Nu întâmplător Izabela a ales compania lor şi, din confidenţa târzie, amânată, aflăm că nu a venit la azil pentru a realiza un documentar, ci pentru a pune în scenă un ultim dans, ieşirea din scenă, ieşirea din viaţă. Decorul imaginat de Lia Dogaru aminteşte de Ophelia, tabloul lui John Everett Millais, iar moartea Izabelei, înconjurată de flori, de vegetaţie, o moarte regizată, devine performance, dar şi sugestia unui moment de reviviscenţă.

Ultimul dans al libelulei demonstrează că alternanţa comic-tragic funcţionează şi spectacolul e convingător şi când lucrurile nu sunt perfect echilibrate. Şi cum râsul nu are adversar mai mare ca emoţia, finalul face o trecere bruscă şi deplin reuşită, iar moartea e privită cu indulgenţă şi Babi exclamă „da’ eu n-am văzut în viaţa mea drac mort!” şi veselia, buna dispoziţie revin.