de Nikolai Vasilievici Gogol

Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu”, Petroşani

• Regia: Radu Tudosie

• Scenografia: Anda Pop

• Univers sonor: Peter Venczel

• Coregrafie: Raul Hoţcaş

• Asistent regie: Izabela Badovics

• Credit foto: Klu Photography

• Distribuţie: Stelian Roşian, Radu Tudosie, Mihai Sima, Marina Munteanu, Corina Vişinescu, Irina Bodea-Radu, Oana Liciu-Gogu, Alexandru Cazan, Laurenţiu Vlad, Daniel Cergă, Viktor Hegedüs, Sergiu Fîrte, Oana Crişan, Izabela Badovics, Dorin Ceagoreanu, Nicoleta Niculescu, Gheorghe Stoica, Ionel Dumitriu.

În biografia despre Gogol, Nabokov consideră Revizorul ca fiind „cea mai mare piesă de teatru scrisă în literatura rusă (şi niciodată egalată)”, prezintă contextul cenzurii nefavorabile, dar şi susţinerea/ aprobarea autorităţii supreme, ţarul Nicolae I, care după ce a văzut reprezentaţia ar fi spus: „fiecare şi-a primit partea, şi mai ales eu”. Având în vedere subiectul, nu este o surpriză că vâlva, controversele sau revolta au însoţit Revizorul de la premieră până în prezent, în special în cazul în care mesajul subversiv era asumat, precum în celebra montare realizată de Lucian Pintilie la Teatrul Bulandra în 1972.

Propunerea pe care o face Teatrul din Petroşani nu e deloc întâmplătoare, în ultimii ani o serie de conflicte nesoluţionate juridic între Consiliul Judeţean şi teatru conferă din start o altă dimensiune spectacolului pus în scenă de Radu Tudosie. Dar după o premieră promiţătoare şi câteva reprezentaţii, spectacolul a fost suspendat, din cauza unei accidentări a lui Mihai Alexandru, interpretul revizorului. Cum te repliezi într-o astfel de situaţie? Actorul Radu Tudosie, care a făcut cu succes tranziţia ca regizor (A douăsprezecea noapte, spectacolul său de debut, fiind nominalizat anul trecut la premiile UNITER), preia acum rol dublu, regizor şi interpret al lui Hlestakov, şi duce spectacolul mai departe. Răspundere dublă, efort la fel şi toată această întreprindere dificilă, imposibilă nu doar în contextul pandemiei, dar şi al nesiguranţei dintr-un teatru în disensiune cu autorităţile.

Şi aceasta e impresia cea mai evidentă, o punere în scenă de atmosferă, o fantezie dramatică, dincolo de burlesc, comedia de moravuri domină spectacolul ridicol al vieţii. Intercalările fantezie-realitate apar din coşmarul primarului, secvenţă care deschide spectacolul: casa, oraşul sunt invadate de şobolani, totul într-o coregrafie atent executată în perfectă concordanţă cu luminile verzi-albastre ce ascund decorul şi panourile cu graffiti-ul lui Marc Chagall. Omogenitatea vizuală se prelungeşte şi în construcţia personajelor, regizorul ştie că Revizorul nu reprezintă un studiu de caractere, cât un joc de măşti antrenate într-o intrigă între festă şi fantastic grotesc. Aşa că primarul şi toate figurile oficiale au un machiaj special, care camuflează şi deformează simultan faţa, unele au defecte de vorbire (intenţia de a ridiculiza), iar unul dintre „siamezii” Dobcinski-Bobcinski este aproape orb. Mizeria morală se confundă cu mizeria oraşului şi invers, sacii de gunoaie blochează scena, „pe străzi e o mizerie ca-n crâşmă”, se revoltă primarul. Decorul realizat de Anda Pop este exploatat creativ: structura verticală sugerează alternanţa ierarhică, nivelul inferior-nivel superior, scara pe care urcă primarul pentru a prezenta omagiile revizorului, patul de fier răsturnat de acesta devine simultan protecţie (în faţa creditorilor) şi reprezentare simbolică a închisorii. Paralel, în aceeaşi structură, la parter, Dobcinski şi Bobcinski supraveghează şi ascultă, vizibili pentru audienţă, invizibili pentru personaje.

Mecanismele supravegherii apar frecvent, autorii sunt multipli – primarul şi Ivan, dirigintele de poştă –, urmăresc „orice scrisoare, care vine, care pleacă”, „vreun denunţ”. Primarul (Stelian Roşian) care controlează oraşul – pe harta (răsturnată de fiecare dată greşit) la picioarele sale – ca un Napoleon în miniatură îşi face planul de luptă. În acest ansamblu de elemente de imbroglio, Hlestakov, revizorul, înfăşurat în haina lui din şobolani mici şi albi se integrează perfect. Dacă în prima versiune (cu Mihai Alexandru în rol) predominant era aspectul comic, Radu Tudosie se adaptează şi îşi adaptează personajul, explorează mai mult ignoranţa lui Hlestakov, e neajutorat chiar şi în interacţiunile cu Osip, servitorul său. Acest joc cu sensurile generează mai mult subtext, efectele comice sunt neaşteptate: discursul la balcon în care tânărul Ivan Alexandrovici Hlestakov, oficial de rang inferior de la Petersburg, se auto-inventează drept scriitor, autor dramatic, şef de departament, favoritul saloanelor din Petersburg, iar „publicul” (familia primarului şi oficialităţile) este în delir, singura care înţeapă baloanele imaginaţiei şi visurilor de mărire şi slavă e Marina (personaj suplimentar, vocea raţiunii, singura ce nu se lasă amăgită de manevrele lui Hlestakov). Rol foarte solicitant fizic, în continuă şi intensă mişcare, revizorul se caţără, escaladează, iar cel mai surprinzător moment este intrarea/ plonjarea în viteză pe masa de masaj. Acest dinamism se regăseşte, de altfel, în tot spectacolul, un ritm susţinut şi de muzica compusă de Peter Venczel, de apariţiile pe bicicleta dublă ale cuplului Dobcinski-Bobcinski, intonând refrenul filozofiei lor de viaţă, „pedalează, pedalează, înainte avansează”, de ticul verbal al primarului, „hai, stai, hai!”, şi dansul ca instrument de exprimare colectivă a funcţionarilor (toastul dansat „ha! ha! ha!”), care sărbătoresc sosirea lui Hlestakov în oraş, în casa primarului, şi logodna cu fata acestuia.

Comedia erorilor alternează cu comedia „terorii”, şi dacă spaţiul gafelor şi erorilor e ocupat de familia primarului, zona de spaimă şi laşitate revine oficialităţilor. Andrei Sinyavsky, într-o analiză incisivă şi intuitivă a creaţiei lui Gogol, observa că eroul dramatic e o combinaţie între personaj şi caricatura postului pe care îl ocupă în oraş. Cel mai evident episod este cel al audienţei colective: judecătorul simplu şi obedient (Daniel Cergă), Ivan, dirigintele poştei cocoţat pe picioroange (Alexandru Cazan), administratorul spitalelor (Laurenţiu Vlad), proprietarii de pământuri (Victor Hegedus şi Sergiu Fîrte) şi Luca Luchici, inspectorul şcolar (Oana Crişan), se deplasează în formaţie, la adăpostul piramidei formate de sacii de gunoi, părăsesc formaţia pentru un tęte-ŕ-tęte cu Hlestakov în care îi oferă un împrumut/ sprijin financiar, moment deprins parcă din cartea primarului, pe care stă scris „Mită, Şpagă, Dijmă”. Toţi vor să se identifice cu imaginea pe care o proiectează, în frunte cu primarul şi familia lui. De altfel, chipul lui e marcat pe clopotul bisericii şi icoana „sfintei familii”.

Finalul de farsă genială, Hlestakov şi Osip pedalează în vitează pe bicicleta şterpelită de la Dobcinski-Bobcinski, coşmarul care revine, telegrama care anunţă vizita revizorului şi discursul primarului cu celebra replică „Şi voi de ce râdeţi?”, e readaptat şi completat cu replica „De voi râdeţi, de treizeci de ani!” într-o adresare-integrare directă a publicului asupra căruia se fixează lumina reflectoarelor.

Un spectacol parabolă, minuţios lucrat, ambiţios, uneori inegal, determinarea lui Radu Tudosie şi a colegilor lui de la Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” fiind decisivă în reluarea şi resuscitarea lui.