Texte de Lia Bugnar, Dan Coman, Simona Goşu, Maria Manolescu, Oana Pellea, Radu Tudoran şi Radu Afrim

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova

• Regie, video şi univers sonor: Radu Afrim

• Scenografia: Irina Moscu

• Coregrafia: Flavia Giurgiu

• Efecte video şi animaţie: Cristian Niculescu

• Asistent de regie: Claudia Gorun

• Asistenţă scenografie: Gloria Bucătaru

• Regia tehnică: Cristian Petec

• Operator şi montaj video: Orlando Edward

• Distribuţia: Alex Calangiu, Ceorge Albert Costea, Ramona Drăgulescu, Romaniţa Ionescu, Iulia Lazăr, Geni Macsim, Alina Mangra, Claudiu Mihail, Cătălin Mihai Miculeasa, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Mihai Viţă, Adrian Tudor

Multe momente intense şi câini cu ochi frumoşi, poveşti vesele şi triste, o dezlănţuie de energii comice şi căutări şi experimente în spectacolul care deschide stagiunea la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova: câine cu om. câine fără om.

Colecţionar de poveşti, Radu Afrim compune un scenariu colaborativ, în care participă poeţi, actori, dramaturgi, autori de proză scurtă, o compoziţie caleidoscop ce include texte proprii, testimoniale, o succesiune de nuclee specifice new dramaturgy, texte create pentru scenă, pentru a fi performate, nu citite, un amestec fertil al genurilor, ce are constantă o narativitate compulsivă, toate personajele povestesc şi se povestesc pe scenă. „Toată copilăria m-am temut de câini”, recunoaşte personajul Ramonei Drăgulescu, în Câinele Mannix, un monolog ce ascunde discret, printre alte vulnerabilităţi, particula centrală ce leagă toate aceste micro-naraţiuni, viaţa interioară (a lui Ester, vecina de la etajul trei) şi formele de exprimare a acestei interiorităţi. Poate fi expresia directă, scrisoarea către fani, în care Fiona Apple vorbeşte despre cea mai stabilă relaţie din viaţa ei de adult cu Janet, un pitbull pacifist şi decizia de a amâna concerte, turnee pentru a fi cu ea acum în „timpul de la sfârşitul timpului”. Sau Ochiuc, unde aşteptarea e inversă, un episod răscolitor, o simplitate rece, detaşată, tot ataşamentul ascuns în povestea fiului ce nu poate să-şi abandoneze mama, al câinelui pentru stăpână şi al acesteia pentru Ochiuc, în interpretarea lui Vlad Udrescu vibrează forţa dramei, o fidelitate ce trece de la animal la om, o fidelitate până la/ în moarte.

O ambiguitate similară e prezentă în Fragil, cruzimea neintenţionată a animalului versus cruzimea cu intenţie a omului, inserţiile comice colorează incidentul aparent banal în care Carmen este exasperată de ţipetele lugubre ale unui pui de bufniţă, asmute câinele, într-o scenă foarte expresivă, în care Ruxi – vânător, Carmen, narator, documentează atacul. Între timp, vecina, o babă ca o cucuvaie, caricatură de vrăjitoare din basm, o terorizează pe Tudoriţa, fetiţa lui Carmen, cu promisiunea unor vizite la teatru şi la muzeu. În colecţia de babe şi fetiţe afrimiene, personajele construite de George Albert Costea (accentul moldovenesc, complicităţile cu publicul, replicile mordante, „De ce râzi aşa fals?”) şi Tamara Popescu (codiţe, cordeluţă, vocea inconfundabilă şi nimic caricatural) au un loc special, par că improvizează, într-un joc numai al lor.

O explozie comică e Iago, povestea căţelului însetat de iubire, în care atenţia e înghiţită de firele narative ce pornesc simultan în forţă: confruntarea actriţă (Geni Macsim, o Blanche DuBois temperamentală) -regizoare e finalizată în superlative: „eşti cea mai mare actriţă”, iar tu „cea mai mare regizoare”; conflictul regizoare-partenerul ei (Cătălin Miculeasa, cu un joc exploziv) se încheie la fel de apoteotic: „Unde pleci? Ete, la independenţi!”; monologul lui Iago despre El şi Ea, stăpâni indiferenţi şi peste toţi, stealing the show; prezentatoarea tv (George Albert Costea înghesuit în carcasa unui televizor de lemn) prezintă ştirile, horoscopul, emisiunea în limba franceză, intră în dialog cu Iago, cu publicul.

Există în câine cu om. câine fără om o continuă oscilaţie între extreme, câini veseli sau câini foarte trişti, râs nestăvilit ori tristeţe ce se înseninează pe nesimţite sau de-a dreptul bucurie, emoţie de nedescris, violenţă şi cruzime insuportabilă. Cele două secţiuni ale spectacolului, prima de 110 minute, a doua de 115 minute, împart echitabil toate aceste eşantioane de trăiri. Dar Hingherul domină partea secundă, nuvelă din Oraşul cu fete sărace de Radu Tudoran, text valorificat de Radu Afrim într-un spectacol recent, în proiectul de revizitare/ promovare a literaturii române, care continuă aici şi relevă o altă constantă a viziunii artistice. Un topos indeterminabil, o lume dezlănţuită, o lume turbată, în care un semn de umanitate devine posibil prin încrederea/ afecţiunea unui câine pentru hingherul abrutizat, iar Alex Calangiu, Raluca Păun şi Claudiu Mihail prind perfect momentele de tensiune ascendentă, între efecte comic-erotice: hingherul ascuns sub fustele uriaşe ale femeii aminteşte de fusta bunicii din Toba de Tinichea, tandreţea neaşteptată din relaţia om-câine şi finalul horror, proiecţia imaginilor cu câini maltrataţi, excesivă.

În prim plan, în plan secund sunt mereu câinii, personaj colectiv sau personaje autonome, Ruxi (Costinela Ungureanu), Ochiuc (George Albert Costea) sau Matei (Claudiu Mihail), toate, interpretări care vorbesc despre disponibilitatea actorilor ce se abandonează în personaj, fără a pierde controlul.

La nivel vizual, expunerea tensiunilor subterane ale interiorităţii se produce într-un decor minimal, Irina Moscu reciclează o canapea albastră din Dacă am gândi cu voce tare, animaţia şi proiecţiile video (Cristian Niculescu) vitalizează spaţiul, replicile, cuvintele personajelor „rătăcesc în întuneric şi umflă draperiile” în secvenţele întunecate sau capătă volum şi sonoritate exuberantă în compoziţiile coregrafice imaginate de Flavia Giurgiu.

Finalul e rotund, câinele ce ezită şi coboară scările unui bloc, treaptă cu treaptă, fiecare cu cuvântul ei rostit de vocea egală a Ramonei Drăgulescu (aşteptare, frustrare, putere, mândrie), ce se nuanţează uşor de fiecare dată când câinele ajunge în faţa unei ferestre: „lumină”, un Exit care aduce promisiunea luminii şi spectatorului.