Teatrul Act

(Producţie realizată cu sprijinul Raiffeisen Bank România)

• Regia: Alexandru Dabija

• Scenografia:Alexandru Dabija

• Distribuţia: Marcel Iureş, Dan Rădulescu, Ionuţ Toader

• Fotografii: Alex Iureş

În universul spectacolelor lui Alexandru Dabija, colaborarea cu Marcel Iureş este formidabilă, după o serie de spectacole-poveşti inspirate din Creangă, Absolut!, Moş Nichifor, N-ai tu treabă, pornesc împreună într-o nouă aventură, explorând caragialeşte de data asta.

O lume coordonată printr-un ansamblu de scripeţi construieşte Alexandru Dabija în Rosto, cea mai recentă producţie a Teatrului Act, invitată în cadrul stagiunii „Colibri. ACTul5”, prin care Teatrul pentru copii şi tineret Colibri îşi răsfaţă şi încântă publicul fidel de câţiva ani. De la intrarea în sală, scenografia concepută tot de Alexandru Dabija îţi fură privirea, te uimeşte, invită la speculaţii. Sfori subţirele leagă elementele de decor: pahare de laborator sau ţoiuri cu necunoscute licori, un ceas deşteptător, o legătură de cărţi, receptoare de telefon, model retro. Fire invizibile leagă personajele, pun lumea în mişcare. Punctul comun îl reprezintă „necazurile cu şcoala”, precum titlul unui savuros roman francez contemporan, necazurile şcolarilor, dar mai ales ale dascălilor.

Dăscălimea este un subiect frecvent în lumea lui Caragiale, cel mai faimos exemplu, Un pedagog de şcoală nouă, reinventat acum ca „Rosto”, prescurtare a lui (Marius Chicoş) Rostogan. Dar mai sunt şi alţi dascăli pe care Dabija îi aduce într-un alt fel de „rosto”, ca să folosim şi sensul nou intrat în limbă, în care rosto este o altă formă de umor în stand-up comedy, un joc în care invitatul ironizează gazda/ partenerul de dialog. Iar reţeta aceasta este introdusă şi aici, cu Marcel Iureş în rolul diverşilor profesori, Dan Rădulescu şi Ionuţ Toader acoperind restul distribuţiei: elevi, prieteni, cucoane, inspectori.

S-a tot spus că „trăim în Caragiale visând la Eminescu”, iar apariţia lui Marcel Iureş de la început are ceva din „bătrânul dascăl”, austeritatea şi lipsa de iluzii, luciditatea, dar personajul se repliază rapid şi ne prezintă metoda intuitivă modernă, expunerea în care fiecare cuvânt este un spectacol de ambiguităţi subtil plasate şi abil jucate. Unul dintre acestea are ca pretext primul episod din Un pedagog de şcoală nouă, „O conferinţă”. Ce este gramatica?, Ce este genul?, vrea să afle profesorul, şi consecutiv este alipită textului o replică nouă despre studiile de gen, într-o mişcare care se vrea ofensivă, dar este mai mult echivocă, iar critica politicilor identitare nu este dusă până la capăt. „Era Caragiale un reacţionar?”, întreabă Dabija într-un interviu, iar răspunsul este mai lămuritor decât scena propriu-zisă: „Sigur, nu era progresist! Nu era nici aşa, nici altminteri. De aceea, deşi are palmă grea, îl simţim de-al nostru şi-l apelăm tandru «Nenea Iancu». Avea ureche bună şi asculta cu atenţie. E rândul nostru să-l ascultăm”.

Schiţele şi momentele puse în scenă sunt grupate în jurul metodelor de instrucţiune, a „loazelor” şi mai ales a „viitorului naţiunii”, teme care circulă împreună cu personajele şi dezvoltă un scenariu dramatic în care convergenţele comicului sunt măsurate, amplificate spre un efect maxim. Prima ipostază, din Dascăl prost, profesorul incoruptibil căruia îi este solicitat sprijinul, este tratată într-un registru de comic al seriozităţii. Recuzita din Comedii e prezentă şi în Momente, începând cu „scrisorica” având „rugămintea de favoare” de la senatorul Nicu Postolache, moment gândit ingenios de regizor şi executat la fel de Marcel Iureş. Profesorul îşi face toaleta în timp ce prietenul citeşte peroraţiile senatorului: „să încetăm odată cu nenorocita sistemă a favoritismului, a îngăduielii, a hatârului” şi fix la acest pasaj face gargară. Şi gargară este, pentru că nici câteva rânduri mai jos urmează intervenţia în favoarea unui nepot. Dar profesorul nu e impresionat, nu cedează nici în faţa rugăminţilor, promisiunilor sau scrisorii de ameninţare, poate răvaşul roz îi schimbă convingerile.

„Am şi eu o slăbiciune şi eu sunt om!”, spune profesorul din Lanţul slăbiciunilor, replică ilustrată foarte sugestiv de tabloul lui Gustave Courbet, L’Origine du monde, o imagine şoc, fixată la tablă, dar acoperită rapid, incitare sau probă de atenţie pentru public. Trecerile rapide între secvenţe şi/ sau personaje demonstrează cheful de joacă al lui Dabija şi al actorilor, scene/ personaje prea bine-cunoscute prind viaţă, expresivitatea verbală şi nonverbală a mai tinerilor parteneri de joc, Dan Rădulescu şi Ionuţ Toader, este remarcabilă fie că interpretează „Ciobănaşului îi place sus la munte”, elevi timoraţi, amici cu tupeu, părinţi sau cetăţeni. Marcel Iureş moderează intensitatea scenelor, gradat şi sensibil face trecerea între comicul exprimat prin replici şi comicul creat de replici, îşi asamblează personajele la vedere, vorbeşte sotto-voce ca Mari Popescu şi răspunde răguşit ca domnişoara Diaconescu.

„Suntem, ca neam, în faza de copilărie, de tinereţe, de bărbăţie, sau îmbătrânim fără învăţătură de minte?”, una din întrebările ce deschide însemnările lui Caragiale din antologia alcătuită de Dan C. Mihăilescu în Despre lume, artă şi neamul românesc poate fi una din cheile de interpretare ale spectacolului, spectacol al întrebărilor în care mai mult sau mai puţin evident şi spectatorii sunt chestionaţi, scoşi la tablă. Şcoala de ieri şi şcoala de azi şi trasul de sfori, trasul pe sfoară, metehne de ieri şi de azi, slăbiciuni şi imperfecţiuni, Rosto le cuprinde pe toate şi Dabija intuieşte paradoxul lui Caragiale, cum „poţi porni de la o glumă şi sfârşeşti în lacrimi”. Contemplarea cerului plin de stele, profesorul şi elevii săi sprijiniţi de câteva teancuri de cărţi din final, un „şpectacol plin de admirăţiune şi venerăţiune” includ/ invită publicul într-un moment de teatralitate spontană, o scurtă eliberare, exorcizare de frică, inerţie, birocraţie, imbecilitate şi disfuncţionalitate.