• NTGent Belgia, Scena Digitală. Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

• Textul: Peter Van Kraaij & alte surse

• Regia: Luk Perceval

• Muzica: Sam Gysel

• Dramaturgia: Peter van Kraaij, Steven Heene, Margit Niederhuber

• Camera şi editare: Daniel Demoustier

• Scenografia: Annette Kurz

• Coproducători: Landestheater Niederösterreich Sankt Pölten (Austria),

• Le Mančge Maubeuge (Franţa)

• Traducerea în limba română: Sorina Tomuleţiu

• Distribuţie: Peter Seynaeve, Chris Thys, Lien Wildemeersch, Bert Luppes, Maria Shulga, Oscar Van Rompay, Philip Leonhard Kelz, Valéry Warnotte

„Istoria le propune câteodată celor care o iubesc şi o preţuiesc rime de tot hazul”, constată cu tristeţe Ludmila Uliţkaia, într-o scrisoare manifest împotriva războiului, şi face o paralelă între evenimentele din Rusia anului 1922 cu cele din anul 2022, migraţia elitei culturale refugiate din Rusia bolşevică, „vaporul cu filozofi” care ieşea din portul Kronstadt acum o sută de ani şi valul de intelectuali, oponenţi ai regimului Putin, ce părăsesc azi Rusia. Una dintre cele mai dramatice mărturii îi aparţine Marinei Davydova, curator al celui mai prestigios festival teatral din Rusia, Golden Mask, victimă a unor acţiuni de intimidare şi ameninţare, dialogul cu ofiţerii de la vamă şi toată persuasiunea şi gândirea teatrală pentru salvarea personală fiind relevante în acest caz.

Aceeaşi idee a istoriei care se repetă o dezvoltă Luk Perceval într-un proiect în trei episoade, dintre care Galben, Supliciile Belgiei II: Rex/ Yellow – The Sorrows of Belgium II: Rex a avut premiera cu un an în urmă, dar documentarea grotescului absurd al istoriei este şi mai evidentă în aceste zile, în care războiul a devenit realitate, în povestea tânărului Jef, plecat să lupte împotriva sovieticilor cu Legiunea Flamandă, având familia dezbinată de ideologie.

Structura spectacolului e fragmentată: scrisorile lui Jef, schimbul epistolar dintre Mei, sora lui Jef, şi un soldat, discursurile liderului Rex, partid de extrema dreaptă, confesiunile evreicei Channa, care se ascunde în casa unchiului Hubert, fiind planurile cuprinse într-un proces dinamic, cu scene construite asemeni unor cadre cinematografice, tablouri vivante şi cadre ce fixează reconstituirea faptelor istorice şi, simultan, a implicaţiilor politice.

Cum a fost posibil? Cum este posibil? Textul lui Peter Van Kraaij intră într-un spaţiu de presiune extremă, unde distincţia între ce s-a întâmplat şi ce se poate întâmpla pare a se estompa, în prim-plan fiind energiile care au declanşat un entuziasm colectiv, istoria mare şi istoria mică, figurile publice şi oamenii obişnuiţi care dintr-odată simt că pot face istoria. Aşa e familia lui Jef, tatăl şi mama îngrijoraţi de plecarea iminenta pe front, dar convinşi că face ce e corect. Prin vocile lor sunt reconstituite evenimentele, exaltarea ce a determinat ascensiunea partidului Rex, participarea la război. Scena care expune această iluzionare în masă este cea dintre păstorul Laurens, unchiul lui Jef, fascist fanatic, şi Otto Skorzeny, ofiţer SS. Pastorul îl prezintă ca pe o minte strălucită, pentru ca dialogul comun, cu replici începute de unul şi finalizate de celălalt, să refacă evoluţia lui Otto (Philip Leonhard Kelz, prezenţă foarte carismatică) la Universitatea Tehnică din Viena, întâlnirile decisive cu veteranii de război, aderarea la asociaţii studenţeşti, fraternităţi, resuscitarea unor vechi tradiţii, între care duelul, ca formă superioară de afirmare a virtuţilor cavalereşti. Prinşi în farmecul propriei poveşti, se avântă într-un duel-demonstraţie, cu pieptul dezgolit sar, se izbesc, au „contact vizual”, este o luptă-caricatură, dar, dincolo de nuanţa homoerotică, mult mai puternice sunt patosul şi trezirea violenţei. Gestul final al încleştării se schimbă într-un salut, celebrul Heil Hitler, iar tatăl, mama şi Mie se schimbă din spectatori în participanţi, în ritmul obsedant al tobelor execută salutul notoriu, steagurile flutură, inimile cresc. Metoda lui Perceval, teatrul fizic, pune accentul pe gesturi, privire, felul în care vorbesc actorii, se mişcă, iar tot acest arsenal face diferenţa. Mie (Lien Wildemeersch) se poticneşte când citeşte scrisorile către soldatul necunoscut, Mie în pas de defilare, sau cu privirea pierdută recitând predica unchiului Laurens despre apartenenţa flamanzilor la rasa germană, despre şansa de a reintra în istorie, pe care o acordă Führerul Flandrei. Pastorul vorbeşte şoptit, rar, tonul persuasiv din cuvântarea sa este special pentru Jef, care este avertizat că acum trebuie să acţioneze, acum când „pe frontul de Est se decide viitorul”.

Jef, deşi personaj absent, declanşează conflictul din familie, în jurul mesei de biliard, tatăl se contrazice cu Herbert, fratele lui, singurul cu o viziune pacifistă, la aceeaşi masă, tata şi mama îl ascultă pe pastor, îngrijoraţi, dar mândri de decizia lui Jef.

Spectacolul încorporează traiectoria lui Léon Degrelle, fondatorul formaţiunii politice Rex, cu influenţa lui asupra unei familii simple. Discursul în care slăveşte calităţile poporului flamand, totul pentru Flandra, nimic pentru Belgia, e preluat pe mai multe voci de membrii familiei. Versiunea digitală a spectacolului, prin intermediul camerelor, înregistrează mimica exagerată, tonalităţile stridente, privirile electrizante, totul într-o transcriere facială a mesajului unei ideologii în derivă, între revendicare şi răzbunare.

Luk Perceval pune la baza lucrului cu actorii o serie de structuri ritmice şi gestuale în scenele din viaţa publică, mişcări rigide, controlate, ce pe parcurs degenerează, ritmul bătut pe loc de bocancii grei din invazia Austriei, sau dansul extatic care anunţă invazia Uniunii Sovietice. Muzica, de altfel, e un element esenţial, care asigură fluiditate unei reprezentaţii ce suprapune numeroase naraţiuni, compoziţiile lui Sam Gysel, valsul melancolic şi neliniştitoarele marşuri acompaniază momentele decisive: evocarea unei întâlniri cu Hitler, Otto Skorzeny în plin avânt de propagare a cultului Führerului, valsul galben şi dansul lasciv pe masa de biliard în care se prind toate personajele.

În contrast cu demenţa şi demagogia oficialilor, relatările lui Jef de pe front, optimiste la început, se schimbă destul de rapid şi vorbesc despre duritatea exerciţiilor militare, execuţiile sumare, viscol şi dezumanizare, „trag într-un alt om ca la bâlci”. La nivel înalt, situaţia e mai ambiguă, chiar dacă legiunea valonă se retrage de pe frontul de est, Léon Degrelle e medaliat, dar mascarada nu poate dura la nesfârşit şi tot o secvenţă muzicală confirmă sfârşitul, în contrapunct cu episodul de început: „Deutschland, Deutschland über alles”, imnul german intonat la ocuparea Austriei în delir ca la un concert rock, care spre final devine o lălăială tristă întreruptă de grimasele lui Otto.

Spectacolul lui Luk Perceval nu emite verdicte, dar e o formă de protest împotriva amneziei istorice, un semnal despre cum înţelegerea trecutului determină şi prezentul, şi viitorul. „Rusia Sovietică este sfârşitul tuturor libertăţilor personale, al prosperităţii, al fericirii şi al vieţii”, avertizează un personaj, şi, în mulţimea de sloganuri, sentinţe, formule vehiculate în Galben, Supliccile Belgiei II: Rex, acesta e cel mai actual.