De cum vezi posterul pentru a patra ediţie a Theater Networking Talents, viu colorat, cu David al lui Michelangelo în dublă ipostază, veselă şi tristă, şi două receptoare de telefon retro, ştii sigur că te aşteptă spectacole dinamice, întâlniri, discuţii şi un vibe de call me, de conexiuni între oameni şi locuri, de prietenii, parteneriate şi proiecte, şi cât am văzut din ediţia 2022 confirmă asta. Iar la final, Bobi Pricop, directorul festivalului, a anunţat nu un singur câştigător, ci mai multe invitaţii adresate tinerilor regizori, de la teatre din întreaga ţară, fixând TNT ca una dintre cele mai importante reţele de lansare, de recunoaştere a tinerilor regizori, dar şi a tinerilor actori.

De ce să fii frumos de Neil LaBute

• Regia: Mara Oprea

• Decor: Gabi Albu

• Lighting Design: Daniel Klinger

• Ilustraţie muzicală: Adrian Piciorea

• Distribuţia: Vlad Linţă, Daria Pentelie, Daniel Nuţă şi Ana Bumbac

Spectacolul ce deschide TNT, De ce să fii frumos, este ultima parte, alături de The Shape of Things şi Fat Pig, din trilogia lui Neil LaBute despre imaginea corpului în societatea contemporană. Două cupluri, patru tineri sunt închişi într-un cub cu pereţi transparenţi, în mijlocul scenei, poziţionarea şi construcţia cubului, dintr-un material uşor opac, fiind cea mai evidentă intenţie regizorală a Marei Oprea. Vezi tot, dar nu chiar, o perspectivă voyeuristă în camera/ biroul/ viaţa lui Ştef şi a lui Andrei, a Carlei şi a soţului ei. Intrăm destul de abrupt în subiect, o ceartă în cuplu, Ştef îl acuză pe Andrei că într-o discuţie de locker-room, între băieţi, a făcut o remarcă nefericită despre ea, mai precis despre înfăţişarea ei. Dorinţa de a fi acceptat, de a fi admirat, felul în care aspectul fizic ne influenţează viaţa în epoca reţelelor sociale, complexe de inferioritate sunt reluate obsesiv de Ştef, care termină definitiv şi violent relaţia cu Andrei.

O completare a tabloului feminităţii în criză vine din partea Carlei: monologul privirilor ce o urmăresc permanent, dar şi problemele de cuplu, nici atractivitatea (termenul folosit de ea, o soluţie mai adecvată de traducere, pentru că textul original este Reasons to Be Pretty, şi sunt tot felul de nuanţe între termeni) neasigurând fidelitatea – partenerul ei are un plan de rezervă, o aventură cu o colegă, în caz că ea realizează că îi e superioară şi-l părăseşte. E un spectacol de dialog, de efort al actorilor, iar Daria Pentelie şi Vlad Linţă, deşi uşor stridenţi la început, menţin tensiunea spectacolului. Tranziţiile între scene sunt marcate de rearanjarea unor cuburi mai mici, în marginile/ mijlocul „arenei”, pentru odihna combatanţilor sau ca element de sprijin în confruntări, dar şi de rochia multifuncţională a Ştefaniei, ce o transformă, fiind când casual, când elegantă, ba chiar frumoasă. Detaliile de acest fel leagă spectacolul şi finalul circular cu proiecţiile unui „atlas al frumuseţii“, al diversităţii, completat de monologul-concluzie rostit de Andrei în jurul ideii de frumos de-a lungul timpului şi azi, frumuseţii prelucrate, toleranţei şi auto-acceptării.

8 taţi de Tina Müller

• Regia: Irisz Kovacs

• Scenografia: Theodor Niculae

• Distribuţie: A: Ecaterina Lupu, B: Cristiana Luca, C: Theodor Şoptelea, D: Andrei Bibire, E: Florin Aioane

Poate cea mai elaborată punere în scenă îi aparţine lui Irisz Kovacs, cubul şi decorul minimalist din De ce să fii frumos e substituit în 8 Taţi de un concept scenografic ce structurează montarea de la un capăt la celălalt: şapte căsuţe în miniatură – matrioşte desfăcute din care ies mereu personaje/ conflicte/ surprize. Şi totuşi, elementul de decor central e uşa în faţa căreia Nico ezită de repetate ori, inventând un scenariu al întâlnirii cu tatăl ei.

Povestea lui Nico e fixată într-o coregrafie atent îmbinată, şi aici intervine al doilea element specific – acţiunea narativă plasată simultan pe două planuri: faptele lui Nico şi referirea la acestea, expuse pe mai multe voci, ce consemnează live gândurile şi mişcările personajului. Spectacolul se deschide ca un pop-up book, spectaculosul fiind declanşat de această multi-dimensionare a textului dramatic, pentru că textul în sine nu este prea provocator, cu excepţia unor personaje tranzitorii, „grasu’ de bunicu” sau Johnny Cash, care apar pentru a da un impuls acţiunii. Actorii sunt însă foarte conectaţi şi funcţionează bine împreună, Florin Aioane cu un rol foarte diferit de Caligula de la ediţia anterioară a TNT, cu reale disponibilităţi comice, Ecaterina Lupu, cu o intensitate atent controlată şi în momentele de candoare, şi în cele de răzvrătire. Coerenţa se prelungeşte şi în alegerea costumelor, malete şi salopete în culori pastelate, unele mai izbutite, altele nu, rochia lui Nico parcă îi îngrădeşte mişcările, nu are nimic din fluiditatea costumului mamei. Dinamic şi însufleţit, profund şi matur ca un cântec al lui Johnny Cash, aşa este 8 taţi, spectacolul lui Irisz Kovacs.

Sclavi de Maria Manolescu Borşa

• Regie artistică: Cosmin Panaite

• Scenografie: Réka Oláh

• Atmosferă sonoră: Oana Hodade

• Mişcare scenică: Andreea Belu

• Grafică: Benedek Levente

• Distribuţia: Horia Andrei Butnaru, Diana Lazăr, Costin Bucătaru, Cătălin Ştefan Mîndru, Cristina Florea

Cosmin Panaite este una dintre surprizele festivalului, prezent ca actor într-una din ediţiile anterioare, revine acum ca regizor, cu piesa Sclavi. El intră foarte sigur pe terenul teatrului documentar, textul Mariei Manolescu Borşa fiind inspirat de un caz real, petrecut în judeţul Galaţi.

Tot o punere în scenă meticulos gândită scenografic, modulele ce alcătuiesc spaţiul pentru spectatori sunt asamblate pe scenă, acoperite de iarbă artificială, foarte aproape de spaţiul de joc, de actori, şi asta este intenţia de a integra spectatorii, de a-i determina să perceapă spectacolul ca o experienţă imersivă. Cu o invocare şi o provocare a convenţiei, aşa începe Sclavi, publicul este rugat să se destindă, să simtă iarba artificială, să inspire aerul de munte, invitaţie lansată cu serenitate de actriţa aflată la doi paşi. Toată atmosfera aceasta zen, destul de ambiguă, dispare destul de rapid, un actor cu o carieră şi o viaţă personală în derivă îşi anunţă partenera de intenţia de a documenta şi a construi un spectacol pornind de la un caz de sclavie petrecut la o stână şi să includă în spectacolul său victima eliberată.

Animaţi de bune intenţii, cei doi pornesc într-o călătorie, România rurală şi toate clişeele sunt prezente, primarul excesiv de ospitalier, platoul cu aperitive de forma hărţii României, exagerarea atracţiilor naturale, „nu e loc mai frumos ca Frumuşiţa”, numai că ce se petrece foarte aproape nu-i la fel de frumos. Nici nu e nevoie de ameninţările ascunse ale primarului pentru că Doru, sclavul eliberat, abia vorbeşte, iar când vorbeşte, confesiunea lui este terifiantă. Şi totuşi, actorul perseverează şi, deşi planul său are la bază o formă de teatru terapie, prin interacţiunea directă cu problemele unui individ abuzat, exercită şi el o formă de abuz prin presiunea constantă de a-l convinge pe Doru să spună şi să performeze mărturisirile. În rolul lui Doru, Costin Bucătaru este extrem de expresiv, transmite şi naivitatea, şi resemnarea victimei, la fel de convingători sunt şi partenerii lui de joc, iar scena în care directoarea de teatru îşi face apariţia, o audiţie în care actorul îşi expune proiectul, intră în metateatralitate.

„Teatrul social nu caută catharsis, ci metaxix”, intenţia lui este să creeze solidaritate, observa Guglielmo Schininŕ în Here We Are: Social Theatre and Some Open Questions about Its Developments, şi, cu adevărat, Cosmin Panaite reuşeşte un spectacol care trece dincolo de identificarea problemelor comunităţii, dându-le o voce, o prezenţă.