Avarul de Moličre

• Traducere: Vlad Russo

• Regia, versiunea scenică, lighting design, ilustraţia muzicală: Felix Alexa

• Scenografie: Andrada Chiriac

• Consilier artistic: George Banu

• Regia tehnică: Sorin Gruia

• Maestru de lumini: Dodu Ispas

• Producător delegat: Haricleea Nicolau

• Muzica live: Ovidiu Cârstea şi Bogdan Oprănescu

• Distribuţie: Claudiu Bleonţ, Cerasela Iosifescu, Alex Calangiu, Costinela Ungureanu, Nicolae Poghirc, Cătălin-Mihai Miculeasa, Iulia Colan, Cătălin Vieru, Angel Rababoc, Nicolae Vicol, Gabriela Baciu, Ovidiu Cârstea, Bogdan Oprănescu.

„Le roi danse”, „Regele dansează”, acesta e spiritul în care Felix Alexa pune în scenă Avarul, în deschiderea stagiunii Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, iar regele în faţa căruia se face reverenţa este Moličre însuşi, la aniversare, mereu relevant şi vivace. De altfel, regizorul declara apropierea de clasici cu o anumită energie contemporană, şi acest angajament e vizibil şi în felul în care este asimilată formula dramaturgică a lui Moličre, construcţia personajelor şi apoi construcţia subiectului şi, în general, o preocupare pentru compoziţie, fie că este scenografia, coreografia sau ilustraţia muzicală.

Avarul este o piesă cu multiple surse şi, totuşi, ce-l diferenţiază pe Harpagon? De la Schlegel care, în Cursul de literatură dramatică din secolul al XIX-lea, observa că pasiunea lui pentru bani precedă orice altă pasiune (inclusiv pe cea pentru Mariane), la Northrop Frye şi interesul etic, concentrat pe un singur personaj, la „pasiunea dominantă” a exegeţilor recenţi, care determină caracterul şi, consecutiv, intriga. Este această pasiune extremă ce se manifestă din primele momente: neliniştea lui Harpagon, surescitarea ce-l acompaniază aproape în fiecare moment şi care presupune un efort suplimentar în interpretarea lui Claudiu Bleonţ, un Harpagon la fel de elaborat ca întregul spectacol. E momentul iniţial care dă tonul, Harpagon năvăleşte în scenă, ridică chepengul, scoate o ladă dintr-o altă ladă şi răscoleşte vrafurile de bancnote. Caracterul maniacal se manifestă şi mai pronunţat în scena stetoscopului, ca un căutător de comori, lipit de podea, protagonistul ascultă, aude vibraţia banilor care se confundă cu vibraţia propriei inimi. Obsesiile, ideile fixe sunt extinse, dezvoltate comic în mecanisme verbale în dialogul cu Valčre, în care îi dezvăluie proiectul căsătoriei Elizei, şi toate contraargumentele lui Valčre sunt anulate de replica ,,fără zestre”. Tonalităţile lui Claudiu Bleonţ acoperă o gradare a uimirii, a avantajelor unei asemenea afaceri.

Metafora cufărului ascuns într-un cufăr se poate aplica întregului spectacol, cutie cu surprize, cu panouri mobile ce deschid şi închid perspective, dispuse într-o simetrie perfectă, încadrează acţiunea şi personajele, mişcările cuprinse într-un dans-ceremonie şi refac conceptul de comedie-balet pe care Moličre îl dezvoltase împreună cu Jean Baptiste Lully. În decorul rafinat imaginat de Andrada Chiriac, jocurile decorative se îmbină cu jocurile actorilor, cu schema tradiţională organizată în jurul unei/ unor căsătorii, ale unor idile mai mult sau mai puţin secrete: Valčre şi Eliza, Cleant şi Mariane şi, în centrul conflictului, Harpagon, personajul obstructiv, ce ameninţă fericirea lor (alături de Anselm, potenţialul soţ al Elizei). Panourile pictate asigură armonia, echilibrul punerii în scenă şi, în acelaşi timp, asigură o disimulare „la vedere” a manevrelor personajelor. Amintesc de una dintre cele mai enigmatice picturi ale lui René Magritte, Le blanc-seing, o siluetă secţionată, un truc vizual ce convinge şi înşeală privitorii, precum în scena pseudo-confruntării dintre Cleant (Alex Calangiu) şi Harpagon. Fiecare îşi ascunde identitatea, împrumuturile de la cămătari nu sunt cele mai onorabile afaceri, iar Harpagon ţine la imaginea sa.

Comediile lui Moličre au fost numite ,,oglinzi publice”, oglinzi care reflectă lumea şi epoca, însă, aici, jocul oglinzilor este nucleul în jurul căruia Felix Alexa îşi desfăşoară spectacolul, orientându-le în mai multe direcţii. Prima oglindă este ,,oglinjoara” pe care Harpagon, aşezat în jilţ, o răsuceşte în timp ce-l întreabă pe Jacques: ,,Ce se spune despre mine?”. Răspunsurile nu-i sunt pe plac, întoarce oglinda şi scoate pistolul, iar replica jupânului Jacques e pe măsură: ,,s-a zis cu adevărul”. Această oglindă, inversul celei publice, e îndreptată spre interior, spre profunzimile psihologice, una dintre cheile de interpretare a lui Harpagon, o scenă în care Claudiu Bleonţ şi Nicolae Poghirc se completează perfect.

Mirajul, spectacolul reflectărilor începe în scena culminantă: dispariţia banilor este descoperită, Harpagon strigă disperat ,,Hoţii!” şi trei oglinzi sunt coborâte în scenă, perspectivele se multiplică, însă Harpagon evită şi acum confruntarea cu sine: ,,ăsta nu sunt eu”. Începe simultan şi o provocare pentru public ce se observă şi se contemplă în apele oglinzilor de pe scenă. Dar jocul cel mai explicit cu spectatorii este cel al comediei, proba râsului, intenţia de a trezi entuziasmul. Acesta este misiunea lui Moličre: să cucerească şi să mulţumească publicul, şi, cum spune un personaj din Burghezul Gentilom, a-i face să râdă pe oamenii onorabili e „une étrange entreprise”. Dar sala reacţionează, răspunde, râde. În rolul Frosinei, Cerasela Iosifescu îl amăgeşte pe Harpagon, este în permanentă complicitate cu spectatorii, este expansivă, este formidabilă. La fel este decalajul parodic din interacţiunea Marianei (Iulia Colan) cu Harpagon, cât şi sugestia unei Mariane mai pragmatice. Cu dezinvoltură şi siguranţă evoluează Costinela Ungureanu în rolul Elizei, Cătălin Vieru vine cu subtilitate comică în rolul lui La Flčche, iar apariţia lui Angel Rababoc (Anselm), din final, extravagantă şi extraordinară. Surpriza deznodământului vine în stilul rezolvărilor baroce ale lui Moličre. Într-un costum ŕ la Jep Gambardella, nobilulAnselm oferă un impromptu cu O sole mio şi îşi oferă cu generozitate sprijinul şi averea copiilor regăsiţi, Valčre şi Mariana.

Rafinată punere în scenă, Avarul lui Felix Alexa este un joc de oglinzi şi perspective, între clasic şi baroc, iar Claudiu Bleonţ, Harpagon, joacă la puterea a doua, în acest spirit, între simetrie, spectaculos şi emoţie.