de: William Shakespeare

• Regie: László Bocsárdi

• Traducere şi dramaturgie: Crista Bîlciu

• Decor: Bartha József

• Costume: Kiss Zsuzsanna

• Sound design: Bocsárdi Magor

• Lightdesign: Bányai Tamás

• Video: Rancz András

• Mişcare scenică: Bezsán Noémi

• Distribuţia: Richard III - Sorin Leoveanu, Edward IV - Dan Rădulescu, Regina Margaret - Dan Rădulescu, Buckingham - Vlad Udrescu, Regina Elizabeth - Iulia Colan, Stanley - Cosmin Rădescu, Hastings - Adrian Andone, Ducesa (mama lui Richard) - Mirela Cioabă, Lady Ann - Teodora Bălan, Ucigaş 1 - Mirela Cioabă, Ucigaş 2 - Raluca Păun, Prinţul - Iulia Lazăr, York – Raluca Păun, Rivers - Angel Rababoc, Grey - Petri Ştefănescu, Catesby - Dragoş Măceşanu, Clarence - Marian Politic, Primar - Marian Politic, Ratcliff - Ştefan Cepoi, Tyrel - Nicolae Vicol, Mesager – student Ovidiu Carstea (Dodo)

• Figuraţie: Cadavru Henry, însoţitor, primar – student Robert Vladu, doi, preoţi care însoţesc pe Richard – student Ovidiu Carstea (Dodo), student Mihai Alexandru Purcaru, Cetăţeni: Elena Ianichi, Roxana Mutu, Irina Danciu, Ioana Andone, Andreea Boldeanu, Claudia Dinu, Gloria Mihail, Mircea Mogoşeanu, Andrei Stanciu.

Richard al III-lea este, mai mult decât alte piese ale lui Shakespeare, despre eroul ei. „Richard is his play“ spune Harold Bloom, iar punerea în scenă gândită de László Bocsárdi se concentrează pe Richard ca personaj şi pe procesul de construcţie/ autoconstrucţie al personajului. Două versuri, „I am determined to prove a villain,/ And hate the idle pleasures of these days”, domină decorul şi spectacolul. Intrarea în scenă şi solilocviul lui Richard încep cu ele, accentul cade pe investigarea şi expunerea dintr-o perspectivă postmodernă a acestui ticălos fără egal, iar traducerea şi dramatizarea Cristei Bîlciu susţin această direcţie. Celebra introducere „iarna vrajbei noastre” şi disculparea intrigilor ca efect al diformităţii sunt rapid expediate şi, de altfel, aici, Richard este infirm, izolat într-un scaun cu rotile. Şi mai mobil în imobilitatea sa decât s-ar aştepta spectatorii, graţie interpretării lui Sorin Leoveanu, care descoperă resurse, imaginează o tactică de subjugare a personajelor şi a publicului deopotrivă. În acest discurs-dialog cu spectatorii, fiecare întoarcere de frază şi de ritm este o etalare de spirit şi virtuozitate retorică pentru a influenţa, pentru a-i atrage de partea lui. E un discurs studiat/ regizat, iar această sinceritate dezarmantă – ,,să fiu un ticălos” – este transpusă în proiecţiile video orizontal, perpendicular, alb-negru, estompat sau corp de literă amplu, secţionat – „I am determined to prove a villain” –, ca o tapiserie acompaniază acţiunile lui Richard, un decor minimal, dar cu impact maxim, imaginat de Bartha József.

Istoria dramatizată şi explorarea domeniului umanului şi inumanului devin nelimitate prin destinul unui singur personaj. Focalizarea asupra lui este marcată în cele mai mici detalii, cum e acel ring light, ataşat de scaunul rulant, dispozitiv folosit pentru iluminarea facială, o altă aură a acestui caracter demonic. La fel este şi coroana cu două braţe, încoronare infernală a celui care mărturiseşte: ,,eu fac tot răul, mă joc de-a diavolul”. Şi pariul lui Richard-personaj se suprapune cu pariul lui Richard-actor, cu efortul de a stabili o conexiune intimă cu audienţa, o empatie negativă, în care, chiar deplin conştienţi de crimele lui Richard, suntem captivaţi, victime ale seducţiei lui.

Cu o strategie de tip „Divide et impera”, el complotează şi îl convinge pe regele Edward al IV-lea să-l închidă în turn pe fratele lor Clarence. Momentul arestării lui Clarence are impact vizual şi simbolic, prizonierul între două frânghii întinse, o marionetă prinsă în firele/ capcanele întinse de fratele lui. „Capturarea” lui Lady Anne se petrece la vedere şi scena clasică în care tânăra văduvă este curtată lângă cadavrul soţului (de către asasinul acestuia) se complică, un exerciţiu de teatru fizic, în care sforţările lui Richard de a se ridica din scaun sunt la fel de exagerate şi teribile ca şi intenţiile lui amoroase, iar Teodora Bălan, în rolul lui Lady Anne, are reflexe bune, intuiţie, şi nu exagerează nici groaza, nici fascinaţia. Însă persuasiunea nu funcţionează cu toate personajele feminine şi confruntările cu regina Margaret, văduva lui Henric al VI-lea, sunt un lung şir de acuzaţii, injurii şi blesteme. În travesti, Dan Rădulescu dă reginei măreţie, e un alt tip de apariţie diabolică, în contrast cu Richard, diabolic şi carismatic. Pentru el, scena este ca o tablă de şah, toţi sunt pioni manevraţi de Richard care îşi gândeşte mutările în avans, într-o partidă pe care o joacă singur. Singurul obstacol e regina Elizabeth şi cei doi fii ai ei, şi în acest joc câştigă cine capturează regina şi cei doi prinţi, moştenitori legitimi, după moartea regelui bolnav. Iulia Colan, cu un joc fără şovăire, un joc multietajat, e în acelaşi timp şi regină, şi mamă, în opoziţie cu regina Margaret, în opoziţie cu Richard. Scena cea mai dificilă vine spre final, când toate nenorocirile s-au întâmplat: regele a murit, fraţii ei au fost ucişi, fiii ei au fost ucişi, propunerea unei viitoare alianţe între Richard şi fiica lui Elizabeth, Elizabeth şi ea, sugestie impusă agresiv de noul rege, şi identitatea de nume provoacă un joc perfid, tipic pentru Richard, seducţia fiicei începe cu seducţia agresivă a mamei, o ultimă umilire a reginei, cea mai determinată dintre adversarii lui. Relaţiile cu celelalte personaje devin deseori ,,cadre”, ca în scena împăcării: reginele, curtenii, Buckingham, Hastings, Rivers, toţi în jurul lui Richard, ca într-un tablou al vechilor maeştri, într-un armistiţiu de faţadă, în timp ce muzica, repetarea obsedantă a câtorva măsuri, amplifică tensiunea.

De-a lungul primei jumătăţi a spectacolului, Richard dă impresia că este prezent atât în acţiunea dramatică, cât şi în afara ei, ca un observator care contemplă şi uneori comentează evenimentele, stă la masă şi savurează zgomotos un desert tipic englezesc, căpşuni şi frişcă, autoreflexiv şi cinic observă: „ce lume rea e asta în care trăiţi“. Alături de Richard, într-un dans disimulator, se află mai mereu Buckingham şi între ei există o înţelegere perfectă, ,,Tu eşti celălalt eu perfect al meu, ca un copil de tine voi asculta”, şi Vlad Udrescu atacă entuziast rolul şi acoperă toate nuanţele acestui personaj la fel de duplicitar, de fanatic şi de exersat în delaţiuni ca stăpânul său. Trădarea e gestul cel mai firesc pentru o aşa natură, dar până atunci, una dintre cele mai admirabile scene a persuasiunii inverse este cea în care Buckingham pune în aplicare comedia prin care Richard e implorat de oficialităţi, în frunte cu primarul, să accepte coroana; intrarea triumfală, viitorul rege transportat pe o masă, secondat de cardinali în veşminte purpurii, aminteşte de arta lui Francis Bacon, de tablourile lui groteşti.

Costumele propuse de Zsuzsanna Kiss, un avangardism neutru, sunt integrate efectiv în estetica mizanscenei, personajele inocente, în ţinute pastelate, cu crinoline transparente, nu ascund nimic, singur Richard, în negru, spirit al întunericului, este hipnotic până la final. Forţa lui de explozie teatrală rezistă, constând în răcnetele, delirul de dinaintea şi din timpul luptei, „pe valuri de sânge, o mie de inimi îmi bat în piept”, şi tragica experienţă a pierderii puterii, disperarea, implorarea unui semn divin şi soluţia spectaculoasă, cilindrul, mecanismul unui deus ex machina ce nu vrea să se arate.

Viziunea lui Bocsárdi nu merge în direcţia ,,banalităţii răului”, cât a fascinaţiei răului şi, din acest motiv, Richard este ,,the great entertainer”, performer şi maestru păpuşar, cu ipostazele lui de frate iubitor, îndrăgostit până peste cap, unchi preocupat de bunăstarea nepoţilor, actor politic dezinteresat de putere şi doritor de pace şi, totuşi, sub fiecare dintre aceste măşti se ascunde un criminal. Imaginea din deschidere – mişcarea sacadată a grupului colectiv, toţi cu măşti, ameninţători, potenţiali călăi – relevă codificarea vizuală a întregului spectacol, sugestie a măştilor sub care se ascunde Richard, a măştilor sub care ne ascundem noi, care acceptăm răul, ne complăcem într-o cultură a răului, o meditaţie contemporană despre limitele umanului.