de: Thomas Perle

Teatrul Naţional Radu Stanca, Sibiu

• Regia: Dávid Paška

• Scenografie: Julius Leon Seiler

• Dramaturgie: Thomas Perle

• Costume: Maria Lena Poindl

• Muzica: Magor Bocsárdi

• Asistentă regie: Pia Carla Ionescu – Liehn

• Distribuţia: Fabiola Petri, Benedikt Haefner, Daniel Plier, Johanna Adam, Daniel Bucher, Emőke Boldizsár, Ali Deac, Teodora Sandu, Yannick Becker, Ştefan Tunsoiu, Ioana Cosma

• Foto TNRS: Dragos Dumitru

Spectacol realizat cu sprijinul Institutului Goethe şi Forumului Cultural Austriac

„Nu mai mergeţi la schi în Austria” era unul dintre mesajele ce apăreau frecvent pe reţelele de socializare în ultimele săptămâni, în valul de reacţii şi propuneri de a boicota firmele austriece, replică la decizia Austriei de a respinge aderarea României şi Bulgariei la spaţiul Schengen. Pentru aceşti revoltaţi, şi nu numai, există varianta de a merge la teatru, la un spectacol care pune în context unele dintre cele mai sensibile conflicte sociale şi interculturale din România, din Europa centrală. Domnul Iedeman, aventura unui investitor austriac în România, rescriere a piesei lui Hugo von Hofmannstahl, Jedermann. Moartea unui om bogat, este un proiect în oglindă propus de Thomas Perle Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu, Jedermann fiind un spectacol simbol al Festivalului de Teatru de la Salzburg, cum este Faust pentru FITS şi Sibiu.

Cum este transplantat Jedermann din Salzburg în Ocna Sibiului? Sub semnul „realismului capitalist” de care vorbea Thomas Ostermeier, cu o schimbare a numelui personajului central, ce atrage o schimbare de perspectivă, jedermann (fiecare) este transformat în iedeman, cu o intenţionată suprapunere cu Dedeman, şi Iedeman, personajul, are o identitate singulară, investitorul care vede potenţialul zonei şi defrişează păduri pentru a face o pârtie de schi ca în Austria. Obsesia/ nucleul dramatic nu mai este moartea, de altfel moartea ca personaj e eliminată, ci profitul, afacerea. Moartea e doar accident, inconvenienţă în afacerea lui „Eu, vestul, am venit aici în ţara asta să vă salvez“. Benedikt Haefner transmite toată detaşarea personajului, nu afirmarea superiorităţii, cât supunere totală în relaţia cu angajaţii. „Da, da, domnule Iedeman!” e răspunsul în cor. Este introdus, în schimb, un personaj nou, doamna Iedeman (soţia), rol ofertant construit parcă pentru Fabiola Petri, care îi conferă forţă şi sobrietate, singura pe poziţie de egalitate cu Iedeman, împrumutând din indiferenţa lui uneori. Şi aceasta se poate verifica în discursul pe care ea, amfitrioana galei de binefacere, îl susţine în faţa oaspeţilor. Pe un ton emfatic repetă/ reia fraze despre datoria creştină de a strânge bani pentru oameni şi animale, în timp ce o bruschează pe tânăra văduvă cu trei copii, al cărei soţ a intrat în pădure şi nu s-a mai întors. Este un dublu performance, discursul soţiei amplificat de falsul panegiric pe care îl cântă Iedeman, pe melodia lui Édith Piaf, Non, je ne regrette rien, o odă a parvenirii tinerei doamne, pură, „dar cu un plan”. Apare aici primul indiciu al unei ambivalenţe a celor două personaje principale. Transformările lui Thomas Perle sunt spectaculoase, personajele la fel, dar distanţa între figura publică şi figura privată uneori este exagerată. Spovedania doamnei Iedeman e unul dintre aceste momente, gândurile ei despre moarte, temerile sunt în contrast cu povestea văduvei.

Povestaşii/ paiaţele, personaje preluate din misterul creştin iniţial (Edermann apare menţionat în secolul al XV-lea în Anglia sub denumirea Everyman), care introduc şi comentează întâmplările, observă cum Iedeman „cântă frumuseţea pentru a acoperi faptele urâte”. Numărul celor morţi în pădure creşte, „mor şi pădurile”, dar ce contează este afacerea. O atitudine echivocă are şi preotul invitat la gală, predica lui despre sufletele-pahare în care condamnă consumerismul, mall-urile şi internetul care au luat locul bisericii are efectul scontat şi domnul Iedeman decide să fie botezat, dar nu oricum, ci în toate religiile. Scena botezului în cheie parodică devine pretext pentru un alt act performativ, în care preotul, cuprins de patos, intonează Se bastasse una canzone, imn al iubirii universale, iar doamna Iedeman recită o poezie de Hugo von Hofmannstahl, ocazie de omagiu spontan pentru autorul piesei, al cărui nume e întâmpinat cu entuziasmul provocat de un rock star.

Momentele acestea de emoţie, de tensiune colectivă, în care câţiva actori trec din poziţii individuale în cele de figuranţi, sunt o soluţie prin care Dávid Paška, regizorul, reuşeşte să concentreze, să armonizeze temele vechi şi noi pe care Thomas Perle, dramaturgul, le integrează. Între crimele misterioase din pădure, evenimente caritabile, discursuri, promisiuni, iubirea se insinuează mai discret sau mai violent. Neliniştea doamnei Iedeman, refrenul care reapare în cele mai nepotrivite momente, în veselia generală: „am trăit o moarte dureroasă, o moarte nedreaptă, o moarte naturală, o moarte indiferentă”, rememorarea morţii iubitului, un lung monolog de respingere-asumare a fragilităţii, relevă o altă faţă a personajului, aproape de nerecunoscut. O iubire ascunsă trăieşte şi Iedeman, întâlniri secrete cu unul din angajaţii lui, „animalul-om la vânătoare” mânat de instinct, dar atent la reputaţia lui. Substituţia iubită-ibovnic şi opţiunea pentru o identitate masculină e programatică, pentru a oferi o mai mare vizibilitate comunităţii LGBT & Queer şi problemelor ei, toleranţa de suprafaţă. De altfel, spectacolul se deschide cu un remix ŕ la Lady Gaga şi e intonat un singur cuvânt „tolerant, tole, tole, tolerant”. Vulnerabilităţile sunt însă ale partenerului său, care îşi doreşte o relaţie completă, vizibilă, care vrea să fie acceptat, să nu se teamă, însă Iedeman e inflexibil. Dialogurile dintre cei doi sunt înregistrate. În faţa camerei, Iedeman are scurte momente de sinceritate, pare că dezumanizarea lui nu e completă, dar ca să poată iubi pe cineva trebuie să se iubească pe sine, şi această întrebare/ provocare „şi te iubeşti?” e respinsă, iar Iedeman se reîntoarce la soţie.

„Filmul” întâlnirilor dintre cei doi, proiectat pe şura de fân, este aşezat în opoziţie cu discursul despre toleranţă – „tolerăm o grămadă”, despre normalitate – „normali suntem cu toţii, dar unii sunt mai normali“. Întreaga structură a spectacolului cuprinde fragmente dintr-un decalog inversat, în care poruncile divine sunt recitate şi apoi încălcate, o cale inversă, o îndepărtare de imaginea paradisiacă, o poluare a imaginii pure a naturii prin creaţiile, himerele şi nevrozele omului, între faptele „bune” ale lui Iedeman şi crimele lui, între care ultima e cea mai grozavă, lovitura în întuneric, „un act de bunăvoinţă” pentru a curma suferinţele ibovnicului, victimă a unui atac în pădure.

Cu Domul Iedeman asistăm la un ospăţ fără sfârşit, o masă când de biliard, când cavou, în scenografia plină de resurse a lui Julius Leon Seiler, şi o senzaţie de disconfort se instalează, o lectură contemporană dură. Iederman e fiecare (dintre noi) şi suntem confruntaţi cu moartea şi cu ceva la fel de înspăimântător, cu varianta noastră cea mai rea, lipsită de umanitate. Finalul aduce o rază de lumină, revolta bufonului feminin care refuză să accepte, să capituleze „Nu! Nu! rămânem aici! Avem nevoie de un alt sfârşit!”.