de Breach Theatre

Teatrul Act/ Stagiunea Colibri. ACTul7

Distribuţia: Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă, Florentina Ţilea

Traducerea: Alexandru Mâzgăreanu, revizuită de Adrian Nicolae

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Scenografia: Alexandra Boerescu

Muzica: Alexandru Suciu

Artemisia Gentileschi. În cele mai recente expoziţii este integrată în categoria vechilor maeştri, cea mai importantă figură feminină a barocului. Celebră în timpul vieţii, intră într-un con de umbră, pentru a fi redescoperită odată cu mişcarea feministă în anii ‘70, cu o operă de impact, tablouri spectaculoase şi un destin spectaculos ce interferează, influenţează, se contopeşte în pictura sa.

National Gallery din Londra organizează o expoziţie în 2020, Beyond Caravaggio/ Dincolo de Caravaggio, punctând influenţa lui asupra contemporanilor, artişti cu operă relevantă la rândul lor, printre care Artemisia Gentileschi. Regizorul Billy Barrett vizitează expoziţia, descoperă, pe lângă tablouri, fragmente de corespondenţă, manuscrise şi decide împreună cu actriţa Ellice Stevens să creeze un spectacol pornind de la procesul intentat de Artemisia pictorului Agostino Tassi, pe care îl acuză de viol, un proiect de teatru colaborativ, o dramatizare a transcrierilor procesului. Una dintre direcţiile companiei Breach Theatre este spectacolul tip re-stage, punerea în scenă a unor dezbateri/procese celebre, cu toate provocările unui performance la limita dintre artistic şi non artistic. În Art as Dramatization, Richard Shusterman propune un alt tip de clasificare a artei performative, arta ca ,,dramatizare”, şi stabileşte două sensuri, primul de a pune în scenă un eveniment, o poveste sub forma unei reprezentaţii teatrale, şi al doilea, de a transforma ceva, de a-l face să pară captivant, important. Asta îşi propune şi regizorul Alexandru Mâzgăreanu şi construieşte cu mijloace minimale un spectacol cu impact maxim, şi mesajul lui şi al spectacolului E adevărat, e adevărat, e adevărat! este susţinut de jocul fără egal al celor trei actriţe: Emilia Bebu, Mihaela Teleoacă şi Florentina Ţilea, care într-o continuă rotaţie sunt pe rând acuzatori şi acuzaţi. Şi, conform esteticii minimaliste, nu sunt necesare decât câteva obiecte vestimentare pentru a stabili convenţia, gulerele albe pe care le poartă magistraţii şi haina cu tăietură specifică stilului baroc pe care, de cum o îmbracă, Florentina Ţilea devine pe loc cel mai antipatic personaj, pictorul Agostino Tassi, profesorul de perspectivă al Artemisiei Gentileschi. Odată cu umerii supradimensionali şi gesturile sunt mai ample, mersul mai sigur, vocea mai persuasivă şi protestul lui mai vocal. Apare o respingere totală a acuzaţiilor şi, brusc, chiar de la începutul procesului, deşi Artemisia e cea care acuză, cuvintele ei sunt sub semnul întrebării. Nu întâmplător spectacolul începe cu discursul Artemisiei: „E adevărat! E adevărat! E adevărat!”, pe tot parcursul procesului, declaraţiile ei sunt răstălmăcite, reputaţia ei este chestionată şi ea e cea care trebuie să justifice acuzaţiile, să repete detaliile, să răspundă unui interogatoriu fără sfârşit, ea este judecată, şi nu Tassi. Şi Florentina Ţilea este la fel de credibilă în rolul procurorului, rigid, sobru, dar străluceşte când intră în pielea lui Tassi.

Emilia Bebu în rolul Artemisiei are o fragilitate aparentă, în fapt, e inflexibilă şi determinată, chiar când circumstanţele sunt mai potrivnice, îşi pledează cauza, şi un clişeu de tipul „o imagine face cât o mie de cuvinte” e folosit în proces/ spectacol într-o mărturie magnifică: pentru a proba hărţuirea constantă a lui Tassi şi a prietenului său, pictor şi el, Artemisia aduce în faţa judecătorilor tabloul Suzana şi bătrânii, în care motivul biblic e reinterpretat sub efectul experienţei personale, „Nu e doar despre poveste, este despre cum decizi să o spui”. Demonstraţia este completă, ca un artificiu din pictura barocă, în care oglinzi şi jocuri de perspective relevă adevărul, tabloul prinde viaţă în faţa noastră, Artemisia devine Suzana, iar Tassi unul dintre cei doi bătrâni. „Suzana mea nu e provocatoare, se fereşte de privitor”, argumentează Artemisia, e ,,despuiată, nu dezbrăcată”, poziţia corpului diferă de tablourile realizate de alţi pictori. Se intersectează în acest tablou vivant, în discuţiile care îl preced, viziunea feminină vs. viziunea masculină, o identificare/ denunţare a privirii masculine.

Şi în evoluţia procesului, şi în expunerea Artemisiei, un rol esenţial îl are servitoarea ei, donna Tuzia, victimă a intimidării, a violenţei lui Agostino Tassi, ea oferă declaraţii contradictorii, o acuză pe Artemisia ca libertină, dar ulterior recunoaşte imposibilitatea de a face faţă presiunilor lui Tassi. Mihaela Teleoacă cuprinde toate aceste compromisuri şi constrângeri pe care le presupune condiţia ei socială, interpretează cu siguranţă şi acurateţe, iar în personajul-surpriză, Judita este splendidă. Reprezentarea procesului este un prilej pentru o examinare/ expunere a poziţiei vulnerabile a femeilor, indiferent de ipostază, o chestionare a ce s-a schimbat sau nu, de acum patru sute de ani. De exemplu, violenţa excesivă, justificată şi acceptată prin lege. Astfel, pentru demonstrarea nevinovăţiei, Artemisia este silită să repete interogatoriul sub tortură, să redea toate detaliile violului. Şi tot nu e de ajuns, şi adevărul trebuie probat şi de examenul medical, şi de mărturiile femeilor care o examinează, şi tot nu e suficient, proba definitivă este tot un tablou, Judita decapitându-l pe Holofern, tablou ce a fost furat pentru a nu-i incrimina pe vinovaţi. Sunt multe scene cu o foarte bună compoziţie în acest spectacol, dar momentul în care Emilia Bebu evocă tabloul este unul deosebit. Dacă în momentul dezgolirii din Susana şi bătrânii ea atinge un maximum al vulnerabilităţii, acum îi găseşte Artemisiei o voce nouă, nu mai e victimă, şi discursul ei transmite elocvent, expresiv viziunea ei: tabloul uriaş, în mărime naturală, întuneric, lumină, femeile, bărbatul, sângele. Actul decapitării este analizat în comparaţie cu tabloul lui Caravaggio, efortul şi epuizarea femeilor, certitudinea că pictura este act fizic, nu doar contemplativ. Punerea în scenă a tabloului e şi mai elaborată, oricum Judita decapitându-l pe Holofern e o compoziţie dramatică accentuată de stilul chiaroscuro, dar acum Artemisia joacă rolul servitoarei şi Donna Tuzia e Judita, iar Tassi este Holofern. Reprezentarea femeilor e remarcabilă, ele nu sunt victime, sunt eroine, pe care istoria nu le va uita, o rescriere/ reinterpretare, o revanşă prin artă, pentru că, chiar dacă procesul a fost câştigat de Artemisia, pedeapsa lui Tassi e redusă, el e pictorul oficial al Papei. Scenografia semnată de Alexandra Boerescu completează scena, cu pânzele (de)rulate în momentele cheie.

E adevărat, e adevărat, e adevărat! e un spectacol de tensiune şi emoţie, şi Alexandru Mâzgăreanu gestionează tot acest amalgam de trăiri, dramatizează procesul, dramatizează povestea Artemisiei, povestea tablourilor, povestea pe care Artemisia o spune prin tablourile ei, şi în spectacolul lui arta este catharsis, dar şi mijloc de verificare/ afirmare, mărturie în timp a adevărului.