După Ioana Bradea

Teatrul Naţional ,,Marin Sorescu”, Craiova

• Regia: Cristina Giurgea

• Scenografia: Ioana Ungureanu

• Asistentă de regie: Gabriela Oprescu

• Light design: Doru Ispas

• Lumini: Alina Mitrache

• Sunet: Emy Guran, Dan Feneşan

• Recuzită: Costel Giani Miu

• Regia tehnică: Mihai Manea

• Producător delegat: Marius Pîrlea

• Sufleor: Adrian Ţîrcă

• Distribuţia: Iulia Colan, Edith Mag, Alina Mangra, Monica Ardeleanu, Costinela Ungureanu Raluca Păun, Claudiu Mihail, Cătălin Vieru, Ştefan Cepoi, Anca Maria Ilinca

• Voci: George Albert Costea, Vlad Udrescu

Pentru spectatorul avizat, care a citit cartea Ioanei Bradea şi o recunoaşte ca roman cult al generaţiei 2000, Băgău-spectacolul este o provocare, o reîntâlnire cu un personaj memorabil, cu un univers la fel de original, autentic, necenzurat. Inconvenientele pe care le implică punerea în scenă şi dramatizarea unui roman în flux de monologuri sunt eliminate de Cristina Giurgea prin opţiunea pentru un compus de performance, poezie şi inserţii de comedie. Nucleul însă este cel performativ, limbajul în acţiune şi limbajul ca acţiune, şi sunt mai multe episoade care unesc şi dau coerenţă spectacolului, începând cu Creep, hitul celor de la Radiohead, apariţie neaşteptată a Andreei, personajul principal, o interpretare-declaraţie de asumare a condiţiei de „ciudată”, o intrare în forţă, dar care se diferenţiază/ distanţează de celebra replică „Sunt o doamnă, ce pula mea”, ce deschidea romanul. Şi tot în aceeaşi linie este avertismentul pentru spectatori, textul conţine limbaj licenţios, un alt tip de performance, indicaţii de evacuare a sălii, un joc cu spectatorii, dar şi pactul unei experienţe împreună. Şi Iulia Colan este alegerea cea mai bună, „vocea” ei dă tonul: emoţie-forţă-fragilitate în cântecul de la început, în aparenta ieşire din personaj pentru a ne avertiza, în autoironia din „Sunt o doamnă, ce pula mea”, în recitarea acţiunilor, „deci îmi aleg din dulap o fustă neagră şi scurtă, (...) dau şi cu rimel pe gene că doar nu mă doare mâna” şi personajul ce construieşte în faţa noastră şi simultan se construieşte pentru o nouă zi (de fapt, noapte) de muncă, la o linie de telefonie erotică.

Spaţiul conceput de Ioana Ungureanu – cu blocuri în miniatură într-o lumină violet, receptoarele telefoanelor care atârnă, scrisorile agăţate – întreţine o legătură cu temele subterane ale textului: femeile-receptor pentru fanteziile, obscenităţile, insultele proferate de clienţi sau promisiunile, ameninţările, declaraţiile de iubire ce se revarsă din apeluri şi din scrisori. Sună Vasile, care vorbeşte cu Dumnezeu, cu Japonia, vrea să se căsătorească cu Diana, sună Adi, care ascultă muzică progresivă, chiar dacă stă în Giuleşti. Ceea ce şochează în convorbirile telefonice nu este neapărat vulgaritatea/ violenţa limbajului, cât efectele comice din interacţiunea fetelor cu clienţii, stratagemele la care recurg, o agresivitate naturală pentru toate fetele din agenţie, dar nu şi pentru Andreea. E un grup colorat în agenţie, Nicole, prietena, Corina, Denisa, Silvia, fiecare cu problemele ei şi, în plus, liniile erotice care „ne-au stricat de cap”. E o lume a femeilor, cu conflicte, mici răutăţi, iar Andreea, deşi nu are răbdare să asculte toate aiurelile, pare că e în largul ei: noaptea, cuvintele vrăjite „Bună seara, iubitule” şi „legea morală în mine”, de altfel discursul ei confirmă un profil intelectual autentic, de la scurtele momente reflexive ce întrerup scenariul, definiţia feminităţii în funcţie de context, şi cum „o femeie adevărată trebuie să aibă pe puţin trei pensete”, la retragerea treptată într-un spaţiu protector, cărţile şi căştile cu muzică. Între temele subterane, iubirea-obsesie revine şi concentrează conflicte mai mici sau mai mari. Marius e iubitul absent-prezent, ce îi locuieşte casa, gândurile, sunt amintiri care violează, care pătrund cu forţa spune Andreea într-o conversaţie cu Andrei, fratele ei (Cătălin Vieru); iar impresia de flux temporal continuu, în care trecutul şi prezentul se amestecă, este cea mai evidentă în expunerea acestei relaţii. Marius e mereu prezent, în discuţiile cu fetele, pe stradă, în troleu, în garsoniera ei. Claudiu Mihail se pliază foarte convingător pe această incertitudine, nimic nu este sigur, nici prezenţa, nici iubirea lui. O iubire cu năbădăi trăieşte Denisa, Costinela Ungureanu intră intempestiv, apariţie strălucitoare, emoţie excesivă, iar atacul de furie când află că iubitul ei se căsătoreşte cu alta are ecouri din Miţa Baston: „da nu mă răzbun eu?”.

Cea care aplanează conflicte, restaurează ordinea este Cătălina, patroana agenţiei, şi ea cu o intrare fulminantă într-un nor de Channel pulverizat în jurul ei, iar Raluca Păun are entuziasmul şi savoarea dintotdeauna şi, prin atitudinea ei, replica „Sunt o doamnă...” are o altă semnificaţie, o asumare a feminităţii ca armă, demonstrată cu cele zece reguli de satisfacere a clienţilor, cu lecţia de conversaţie, cel mai comic moment cu un client, un tip din Constanţa ce vrea o femeie de casă, vrea să o întâlnească şi jocul de cuvinte printre gemete, I’m coming pe mai multe voci.

Tema inadecvării este asamblată treptat, Andreea oscilează între identităţi, însă dincolo de nesiguranţa în relaţia cu Marius nu este dispusă să se adapteze şi încearcă să adapteze lumea agenţiei/ clienţilor, să o aducă în lumea ei. Iulia Colan dezvoltă un joc interiorizat, iar metafora iubitului delfin şi a sunetelor jucăuşe e tot ce poate fi mai departe de exclamaţiile ce mimează plăcerea. Pericolul nu e să-l piardă pe Marius, este să nu se piardă pe sine.

Dimensiunea feministă a spectacolului surprinde o categorie adiacentă privirii masculine, the male gaze e precedată aici de the male voice, vocea bărbaţilor în relaţie cu femeia ca obiect de seducţie. Vocea devine personaj anonim, indefinit, în monologul de final e invocat un lung şir de nume: George, Florin, ... Brăduţ, într-un cuvânt „clientul”, un gest de obiectificare invers.

Cu Băgău, Cristina Giurgea invită publicul să privească şi mai ales să asculte în alt fel, dincolo de prejudecăţi, un spectacol al spaimelor individuale şi colective, al saltului nu neapărat mortal, nu neapărat reuşit, pe care îl face Andreea, pe care îl facem fiecare dintre noi.