după Martir de Marius von Mayenburg

Departamentul Arte şi Media, Universitatea din Craiova

• Regia & versiunea scenică: Haricleea Nicolau

• Asistenţi de regie: Alexandru Gabriel, Petrişor Diamantu

• Scenografia: Alexandru Gabriel

• Ilustraţia muzicală: Alexandru Gabriel

• Light design: Dodu Ispas, Ştefăniţă Rezeanu

• Regizor tehnic: Florentin Finca

• Photo: Albert Dobrin

• Distribuţia:

Benjamim Südel/ actorul Max Reisinger – Adrian Tudor

Erika Roth/ actriţa Klara Trend – Nadine Urs

Markus Dörflinger/ Yakub Zbarazhsk (regizorul filmului) – Darko Huruială

Părintele Dieter Menrath/ actorul Lars Ostendorf, operator – Lucian Vlăsceanu

Inge Südel/ actriţa Ethel Müller – Elena Ianichi

Willy Batzler/ actorul Nikolas Hartwig – Alexandru Geicu

Georg Hansen/ actorul A.G. – Alexandru Gabriel

Lydia Weber/ actriţa Ida Hess – Corina Oprea

O elevă/ Operator Greta Riefenstahl – Karyna Floriţa

Numele acesta ermetic şi complex descrie exact demersul studenţilor de la Departamentul Arte şi Media al Universităţii din Craiova, în ceea ce constituie spectacolul lor de licenţă, o dramatizare pornind de la Martir de Marius von Mayenburg, o confruntare de idei, dogme, extremism religios şi toleranţă, o confruntare de voci/ personaje foarte bine articulate. Structura piesei, douăzeci şi şapte de scene, expune şi explorează aproape ca într-un film procesul unei auto-îndoctrinări, elevul Benjamin care îşi construieşte o identitate în care învăţăturile creştine sunt asimilate şi aplicate în mod radical, şi este această compoziţie de cinema ce permite „înrămarea” subiectului şi transformarea lui într-un spectacol despre filmarea producţiei Martir. Şi jocul de cuvinte devine clar, acţiunea se derulează pe un set de filmare, iar spectatorii sunt introduşi rapid în acest laborator de lucru.

Elevul Benjamim Südel refuză să se dezbrace la orele de înot din motive religioase şi cazul lui complicat este expus în câteva scene concentrate în jurul relaţiei cu mama, cu o fată care îl place, cu profesorii. Cruciada lui Benjamin este declanşată de divorţul părinţilor, el îşi acuză mama de adulter şi, în general, discursul lui este discursul unui revoltat, şi nu mai încape nicio îndoială cât de excesive sunt intenţiile lui când declară părintelui Menrath că vrea să devină un războinic al credinţei, un martir gata să-şi dea viaţa pentru convingerile lui. Criza mistică de care este cuprins i se pare exasperantă mamei lui, profesorii au răspunsuri diferite, pentru Dörflinger, profesorul de sport, e doar o fază tipică adolescenţilor, directorul şcolii are intervenţii şi comentarii nepotrivite, profesorul de religie încearcă să-l înţeleagă, dar sugestia lui de a intra într-un grup de prieteni ai Bibliei e respinsă şi ironizată, Dumnezeul lui Benjamin nu e unul al toleranţei. Erika Roth, profesoara de biologie, este singura care se documentează, caută contraargumente, vrea „să-l bată cu propriile arme”. Este un conflict ce evoluează în subdiviziuni, fiecare scenă atinge un maximum de tensiune care este retezat de replica regizorului „Cut!”, de gesturile grăbite ale actorilor ce ies din rol rapid, manevrează eficient decorul, îşi schimbă costumele şi intră în scena următoare. Efectul de distanţare este cel mai evident în cazul regizorului care interpretează rolul profesorului Dörflinger, Darko Huruială construieşte două personaje: profesorul fără autoritate, cu un defect de vorbire, cu efecte comice, în opoziţie cu regizorul care controlează tot, riguros şi eficient. Detaşarea de rol, intrarea în rol, expunerea convenţiei, viteza cu care se fac trecerile surprind ritmul vieţii, excese, abuzuri, agresivitate, nimic nu ne atinge, nimic nu ne satisface, totul e provizoriu, totul e relativ, nici măcar povestea lui Benjamin, care trebuie integrată unei structuri postdramatice pentru a avea un impact real.

Sigurul prieten al lui Benjamin este Georg, care devine un fel de proiect personal, un discipol căruia îi încredinţează ideile lui, şi pe care încearcă să-l vindece prin puterea credinţei, penru că Georg are un picior mai scurt şi e izolat, stigmatizat din acest motiv. Scena în care Benjamin încearcă să producă miracolul, strigând plin de fervoare „Creşti, piciorule! Creşti! În numele lui Iisus Christos! Creşti!”, e de un comic nebun, şi datorită jocului lui Alexandru Gabriel care aduce şi candoare şi naivitate şi devotament, dar, totuşi, când antipatia lui Benjamin pentru doamna Roth imaginează scenarii prin care să o ucidă, nu acţionează.

De fapt, confruntarea ideologică şi morală din v e r S E T 8, 23 este susţinută de altercaţiile, dezbaterile, înfruntările dintre Benjamin şi doamna Roth, iar Adrian Tudor şi Nadine Urs au o implicare totală, şi dacă nebunia lui Benjamin e vădită de la început, în cazul lui efortul e de menţinere a intensităţii dramatice, pentru personajul Erikăi Roth apariţia obsesiei e progresivă şi remarcabilă este trecerea printr-un registru dramatic vast, ea e profesoara „de încredere”, iubita profesorului de sport, care îşi neglijează relaţia pentru a-l înţelege/salva pe Benjamin, evreica, victimă a urii rasiale, profesoara acuzată de hărţuirea unui elev. Finalul îi aparţine, chiar dacă Benjamin, într-un acces de furie, îl ucide pe Georg, momentul final e al doamnei Roth, într-o scenă foarte bine gândită, consiliul profesorilor, poziţionaţi cu spatele la public, şi discursul fulminant al Erikăi care nu se lasă intimidată, ripostează. Ea trebuie să se apere de acuzaţiile lui Benjamin, de atitudinea condescendentă a directorului care, atunci când nu-i contestă competenţa profesională, face comentarii la limita hărţuirii sexuale, de trădarea fostului partener, o combinaţie de atitudini şi practici implicite sau explicite de ură împotriva femeilor, versetele din Biblie invocate de Benjamin „Nu îngădui femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită.”, toate acuzaţiile culminează cu excluderea din şcoală. Nu acesta e momentul culminat, ci reacţia actriţei ce o joacă pe Erika Roth, care se contaminează de energia clocotitoare, de îndârjirea personajului pentru a-l convinge pe regizor să filmeze scena ei de prim-plan, monologul ce închide filmul „Eu sunt la locul meu aici. Eu una sunt la locul meu, voi n-aveţi ce căuta aici.”

Cu v e r S E T 8, 23, Haricleea Nicolau şi studenţii ei realizează un spectacol-laborator despre tineri, despre adulţi, care deschide un dialog direct şi incomod uneori pentru problemele de azi, şi nici în regie, şi nici în jocul actorilor nu au lipsit momentele, gesturile de risc şi îndrăzneală pe care textul lui Marius von Mayenburg le impune.