Teatrul Academic „Ivan Franko” din Kiev

Regia: Dmytro Bogomazov

Scenografie şi costume: Petro Bogomazov

„Coriolan contra mundum”. În viziunea regizorului Dmytro Bogomazov, Coriolan este o figură eroică, curaj sălbatic, competenţă militară şi intransigenţă morală, totul este la superlativ, exagerat aproape, iar statuia albă, supradimensionată, care domină scena este un simbol al acestei măreţii romane. Războiul este tema centrală, conflictele secundare, războiul psihologic, războiul politic sunt asociate violenţelor, ororilor războiului. Se adaugă cromatica scenelor de luptă, o mare de sânge, iar sărbătorirea victoriilor lui Caius Marcius, numit acum Coriolan după cucerirea oraşului Corioli, într-o ceremonie a ororilor, aşază la masă cadavrele ce închină o cupă în cinstea învingătorului. Şi, totuşi, conflictul politic, tema secundară, aduce nota de spectaculos, satira tragică îmbină elemente de teatru cabaret, de la muzică la costumele tribunilor, ale plebei, muzica live la pian. Tribunii sunt două apariţii speciale, machiajul de clovni, manierismul gesturilor, pentru ei lumea e circ, bufonerie, iar Coriolan nu poate intra în dialog cu ei nici când îşi pune un nas roşu, gest de auto-mascare şi demascare a micimii caracterului celor doi. Dar poporul nu e sensibil/ receptiv la aceste subtilităţi, uită eroismul şi îl condamnă la exil pe orgoliosul Coriolan. E ceva fellinian în acest personaj colectiv, marionete stricate într-un dans fără greşeală, o comedie dezolantă. Scena din Forum, după uşa de sticlă, personajele în vitrină, Coriolan în uniformă de general, complotul, decorul, dispunerea actorilor funcţionează ca dublă expunere a dezechilibrelor, ipocriziei, pe de o parte, sau a orgoliului nemăsurat care îl face pe Coriolan să intre într-o alianţă nefirească, neneturală cu Aufidius, vechiul său inamic împotriva Romei, pe de alta.

În rolul lui Coriolan, Oleksandr Formanchuk energic, impetuos, exprimă desăvârşit dezumanizarea eroicului, dar una dintre cele mai însemnate relaţii în evoluţia conflictului, relaţia cu Volumina, mama sa, e aproape inexistentă, actriţa care o interpretează nu convinge nici în scena de şantaj emoţional, în care îl înduplecă să nu invadeze Roma.

,,O viaţă nobilă, nu una lungă”, spune Coriolan, şi sfârşitul/ condamnarea la moarte vine tocmai din nerespectarea acestei devize, din inconstanţa alegerilor lui. Totuşi, trădarea finală e justificată, trădare din iubire (nu poate nesocoti rugămintea mamei). Soluţia regizorală vine cu mai multe semnificaţii, MORI, moarte – sentinţa scrisă cu litere roşii, e preschimbată în AMORI, iubire prin intervenţia soţiei lui Coriolan, iubire, nu moarte, şi pace şi un nu categoric războiului e mesajul fără echivoc al trupei Teatrului „Ivan Franko” din Kiev.

Macbeth

Flabbergast Theatre din Londra

Regizor şi designer: Henry Maynard

Mişcare: Matej Matejka

Aranjamente muzicale: Adam Clifford

„First Witch: When shall we three meet again? In thunder, lightning, or in rain?

Second Witch: When the hurly-burly’s done, When the battle’s lost and won.”

Şi bătălia e câştigată într-un spectacol de teatru vizual, care pulsează de la început până la final, cu un ritm propriu, în care gongul, tobele creează (dis)armonie şi un univers sonor fantastic, iar şase actori cu nemăsurată energie şi disponibilitate pentru rol şi pentru spectatori, pentru a-i vrăji şi dezvrăji, fac să fie chiar cum spune bufonul „This is bloody serious Shakespeare”.

Macbeth în producţia companiei de teatru Flabbergast a apărut în urma unui stagiu la Institutul Grotowski din Polonia, o colaborare cu Matej Matejka, regizor de mişcare şi expresie corporală. Rezultatul este o dezordine ordonată, în ideea că teatrul se întâmplă aici şi acum, în faţa spectatorilor, cu focus nu neapărat pe naraţiunea din Macbeth, cât pe întâlnirea dintre actori şi spectatori, întâlnire de energii, eliberare de energie. Şi totul începe cu dansul vrăjitoarelor, cu rotirea în cerc, un dans al dervişilor, iniţiatic, cu prevestirile, cu vraja aruncată, ele pun în mişcare ceva ce nu poate fi oprit, într-un joc acustic magnetic.

În centrul acestei piesei este relaţia dintre Macbeth şi Lady Macbeth, iar pe scenă, Henry Maynard şi Briony O’Callaghan captează intensitatea trăirilor dintre ei, emoţia pasională, obsesivă, cu o Lady Macbeth la fel de violentă, care îl plesneşte când ezită să-l ucidă pe Duncan. Scenele groteşti ale crimelor şi ale coşmarurilor ce le acompaniază sunt inedit şi provocator desenate prin asamblarea actorilor într-un corp colectiv – vrăjitoarele, copiii fiind interpretaţi de marionete, iar lovitura mortală consistă în uciderea copilului-păpuşă.

Henry Maynard şi al său Macbeth propun un teatru minimal, raw, cu recuzită minimală, dar cu mult efort de îndeplinire a unor sarcini vizuale complicate. Actorul e şi disciplinat, şi spontan în acest proces de creaţie, de explorare vizuală explozivă, într-o ,,poveste plină de zgomot şi furie”.

Flute Theatre

Regizor: Kelly Hunter

Scenografie: Alice Hallifax

Design sunet şi lumini: Craig West

Kelly Hunter oferă o perspectivă unică prin spectacolul deconstrucţie a Furtunii lui Shakespeare şi, astfel, se integrează în ideea festivalului prin proiectul de teatru comunitar, o piesă, două experienţe, dintre care una se adresează persoanelor cu autism şi familiilor acestora prin intermediul unor jocuri teatrale colaborative.

Furtuna adaptată de Kelly Hunter are un Prospero feminin, interpretat de două actriţe, şi deconstrucţia este cam extremă, fiecare personaj e autonom, interacţionează foarte puţin cu ceilalţi. Singur, Prospero comunică cu Miranda, Ariel sau Caliban. Ferdinand nu vorbeşte decât la final şi povestea lui de iubire cu Miranda are ceva artificial. Există o intuiţie esenţială în demersul lui Kelly Hunter, Furtuna, sinteză a teatrului elisabetan, ce edifica o lume. Acum, propunerea este de a reînnoi lumea, de rezolvare a conflictelor, prin insula imaginată ca un spaţiu al armoniei melodice. Muzica şi aici are rol esenţial şi fundalul sonor asigurat de instrumente exotice este folosit în contrapunct cu urletele lui Caliban sau ţipetele lui Fernando. Publicul e prins într-un dans colectiv, şi totul ar fi fost perfect fără anularea/ minimalizarea vocilor masculine.