Sub semnul miracolului s-a întâmplat această ediţie a FITS, ediţie aniversară, festivalul împlineşte treizeci de ani, şi a fost bucurie şi emoţie, şi „uimire şi cutremur”, şi spectacole lectură, dans contemporan, teatru-dans, şi câteva spectacole de teatru cu ceva mai mult decât miracol, cu întrebări, cu disconfort şi insuportabilă tensiune, iar miracolul a fost de la început, sau poate la final, sau poate deloc, ori s-a relevat în dialogurile, conferinţele speciale care au însoţit spectacolele, în generozitatea unor mari creatori de teatru: Neil LaBute, Marina Davîdova, Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Emmanuel Demarcy-Mota de a fi prezenţi, de a intra în dialog.

Regie: Milo Rau

NTGent, Belgia, Elveţia

Spectacol-provocare, o familie de actori pune în scenă un celebru caz de sinucidere, al familiei Demeester. Regizorul elveţian Milo Rau, cunoscut pentru experimentele lui cu Real Theater, pentru care ,,directing equals disquieting”, nu contrazice aşteptările, iar în Ultima cină, ceea ce destabilizează publicul e atmosfera de calm, linişte şi, în acelaşi timp, de incertitudine. „Ne naştem singuri şi murim singuri, numai noi vom muri împreună”, spune personajul narator şi ce e cel mai terifiant e că nu prea ştii când e vorba de Familia Demeester sau de familia ce documentează, pune în scenă sinuciderea.

În câteva secvenţe este (de)construită ideea de intimitate, toate istoriile, obiectele, automatismele ce alcătuiesc o familie: mama tapetează un zid cu fotografii, pe fundal, fiecare membru al familiei vorbeşte de preferinţele sale, tatăl care pregăteşte cina, fetele ce exersează cunoştinţele de engleză, cina propriu-zisă, mâncată pe jumătate. Şi, în permanenţă, camera de filmat surprinde unghiurile/ zonele mai puţin accesibile ale decorului – recreaţie fidelă a unui apartament – şi proiectează tot pe un ecran extins, şi fidel tipului de neorealism pe care îl practică Milo Rau, oferă acces nelimitat la realitate, o realitate mediată de mijloace digitale, pe lângă fragmente de casete video cu filme de familie, o înregistrare cu călătoria de documentare în Franţa. Şi totul înaintează implacabil, conform scenariului-reconstituire, facturile sunt plătite, sertarele golite, cutiile depozitate, scrisoarea de adio. Dar sunt şi ezitări şi povestea mamei despre scrisoarea lui Flaubert, „Toate cele bune de la mare”, şi sentimentul că „toată libertatea asta e sufocantă”, culminând cu scena sinuciderii, foarte credibil realizată, ca un performance ŕ la Marina Abramovic, în care actorii trebuie salvaţi.

după Svetlana Aleksievici

dramatizare şi adaptare scenică Yuri Kordonsky

Teatrul Bulandra

„Cum se poate să trăieşti istoria şi în acelaşi timp să scrii despre ea?” e una dintre întrebările Svetlanei Aleksievici în Soldaţii de zinc. Şi este copleşitoare şi imposibilă misiunea ei, cum o demonstrează şi dramatizarea lui Yuri Kordonsky cu Mariana Mihuţ în rolul scriitoarei, cu Dana Dogaru şi Ana Ioana Macaria şi Mirela Gorea şi toată distribuţia care ne convinge că războiul nu are chip de femeie şi mai ales nu de mamă. Şi fiecare mărturie e mai teribilă ca alta şi verdictul e simplu şi crud: nu ne place libertatea, nu ştim ce să facem cu ea.

Şapte personaje în decorul conceput de Nina Brumuşilă: o masă, şapte scaune şi şapte reflectoare, fiecare se aprinde pentru o poveste, în centrul mesei – dosare, documente, poate manuscrisul Svetlanei Aleksievici, iar Mariana Mihuţ, prin intervenţii reţinute, un personaj creat în penumbră, al cărui rechizitoriu este mai sever prin sobrietate, conduce o şedinţă de judecată şi principalul acuzat nu este numit, şi mai ales nu este menţionat procesul intentat scriitoarei de un grup format din veterani, unele dintre mamele intervievate în documentarea pentru Soldaţii de zinc, după ce au văzut spectacolul de teatru montat în anii ‘90. Spectacolul lui Kordonsky selectează chiar dintre mărturiile care contestă cartea. Mai mult, punerea în scenă e din perspectiva lor, „soldaţii” devin „băieţii”, băieţii pe care i-au trimis la război din patriotism, sau să-i facă puternici, sau pentru că asta era tradiţia în familie, sau pe care n-au vrut să-i trimită, dar n-au putut să lupte cu sistemul. Şi prima mamă, Dana Dogaru, povesteşte cum a pierdut doi băieţi – „Eu i-am trimis acolo”, iar o alta spune că a îngropat o cutie de zinc şi, pentru că nu l-a văzut mort, încă îl aşteaptă, şi ultima mărturie, în interpretarea Cameliei Maxim, cea mai luminoasă figură, cele mai însufleţite evocări şi strigătul de deznădejde: „îl botez eu acum”, disperată că rugăciunile ei nu vor ajunge la el.

Va răspunde fiecare pentru ale sale, spune la final scriitoarea şi propune un experiment pentru spectatori, un exerciţiu de extremă sinceritate, despre adevărul insuportabil. Adaptarea lui Yuri Kordonsky pune în discuţie vina individuală şi vina colectivă, spectatorii nu sunt simpli martori, sunt invitaţi în acest proces de autoincludere, de recunoaştere a responsabilităţii.

Text şi regie: Eugen Jebeleanu

Centrul de Teatru Educaţional Replika şi Compagnie des Ogres

Feelings şi vocea răguşită a Ninei Simone şi vocea plină de emoţie a lui Eugen Jebeleanu, autor, narator şi performer, întâlnim în acest spectacol-autobiografie despre dansul de performanţă. Scena devine un spaţiu al căutării/ exprimării de sine şi formula de spectacol integrează fiecărui tip de dans o poveste, poveşti dure, şi niciun subiect nu e tabu, nu e evitat: violenţa în familie, lumea nevăzută, fără glamour, a competiţiilor de dans, exigenţele concursurilor internaţionale, bullying-ul la şcoală, depresia tatălui. Şi, de la început până la final, e evident că este un spectacol despre tata, un fel de „totul despre tatăl meu” autohton: fotografia proiectată pe fundal, dedicaţia, scrisorile tatălui din armată către viitoarea soţie, „dulce Mili”, dragoste şi disperare, şi povestea unei vieţi afectată de depresie.

Dansul devine o afacere de familie, cu deplasări la Odessa şi la Viena cu părinţii, cu presiunea de a nu dezamăgi, de a fi cel mai bun, de a compensa prin rezultatele sale atmosfera volatilă din familie. Dansul este şi refugiu personal, zonă safe în care acordurile dansurilor latino acompaniază şi rememorează momentele de descoperire a corpurilor, frumuseţea muşchilor, dorinţa de a dansa partitura fetelor, asumarea orientării sexuale. Iar dansul în doi şi apoi în trei, împreună cu Ştefan şi Laura Grigore, e senzual, e spectaculos. Cei doi dansatori profesionişti devin parteneri de scenă, personaje cu propriile confesiuni. Şi structura dramatică foarte flexibilă integrează dialogul acestora cu spectatorii, dialog poziţionat în mijlocul spectacolului, parte din acesta, nu la final, ca dialog opţional, cum se întâmplă uneori. Şi aflăm distincţia dintre ringul de dans şi scena de teatru, lipsa competitivităţii, pe scenă e doar bucurie şi euforie.

Finalul aparţine tatălui. Şi tot acest proces de regăsire, recuperare afectivă, este rezolvat prin chestionarea unei secvenţe de vis, o palmă primită în vis, iar interpretarea pe care o are Eugen Jebeleanu este plină de miez, speranţă şi iubire, „o palmă care să mă trezească la viaţă”.

María Pagés Compańía

Cuvântul ca instrument scenic, povestea Şeherazadei ca naraţiune vindecătoare, aceasta este finalitatea transpunerii realizate de María Pagés şi dramaturgul El Arbi El Harti în Şeherezada în ritm de flamenco – o poveste spusă cu braţele, arcuiri, unduiri şi chemări, şi muzicieni formidabili, şi formidabilă e María Pagés, cu pasiunea şi bucuria cu care animă scena şi sala toată. Şi toate cele douăsprezece experienţe ale feminităţii se desfăşoară perfect conduse de vitalitatea Maríei Pagés, este o lecţie de libertate interioară, de forţă nestăvilită ce explodează odată cu vocea puternică ce vine din întuneric, rece, un cântec trist pe care ritmul, mişcarea complicată îl cuprinde, îl îmblânzeşte. Este un dans singular şi un dans împreună, cele opt dansatoare compun povestea împreună, o răspândesc şi fiecare are momentul ei, de virtuozitate, de atenţie.

,,Soy fuego y luna” este refrenul ce separă anumite momente şi, în decorul destul de minimal, fazele şi călătoria lunii sunt marcate pe pânzele albastre, dar, mai mult, e versul ce descrie complet stilul şi energia acestei Şeherezade flamenco: o istorie despre corpul-memorie, despre emancipare, despre libertate.