Livada de vişini de A.P. Cehov

Un spectacol de Dumitru Acriş

Distribuţie: Ofelia Popii, Marius Turdeanu, Mariana Mihu – Plier, Adrian Matioc, Diana Văcaru-Lazăr, Pali Vecsei, Diana Fufezan, Horia Fedorca, Antonia Dobocan, Gabriela Pîrliţeanu, Ioana Cosma, Ali Deac, Ştefan Tunsoiu, Andrei Gîlcescu, Fabiola Petri

Spaţiul gol. Este o alegere curajoasă, un manifest, o declaraţie? Cu atât mai mult cu cât vorbim despre Livada de vişini şi, în istoria teatrului, montările ultimei piese cehoviene au rămas în memoria spectatorilor cu unele dintre cele mai nemaivăzute decoruri, cele mai ingenioase puneri în scenă, de la Giorgio Strehler, Peter Brook, Peter Stein, Lucian Pintilie la Andrei Şerban sau Gyorgy Harag.

Într-un interviu, regizorul Dumitru Acriş declară că a optat pentru formula spaţiului gol pentru că este cea mai riscantă formă de teatru, dar o asemenea opţiune a fost posibilă şi a funcţionat datorită actorilor foarte buni care formează echipa TNSR. Este o alegere motivată probabil şi de circumstanţele prin care Dumitru Acriş a pornit colaborarea cu Teatrul Naţional „Radu Stanca”, regizor refugiat din Rusia, invitat la Sibiu de Constantin Chiriac, în perioada în care în Rusia începuse mobilizarea şi o parte din actorii cu care colabora la spectacolul Micii burghezi de Maxim Gorki fuseseră încorporaţi. La fel este motivată şi opţiunea pentru Livada de vişini, ca piesă a dezrădăcinării, a prezentului incert, a aşteptării febrile a schimbării, a venirii unei lumi noi.

Exceptând lipsa decorului, este un Cehov foarte Cehov, „geniu tragic şi suav”, cum zicea Gorki, cu toată specificitatea teatrului lui, un comic dureros, eroi lipsiţi de sublim care trec în dramă prin ridicol sau burlesc, cu o aparentă superioritate de simţire, impresionabili, inadaptaţi. Iar scena iniţială, sosirea lui Liubov Andreevna de la Paris, e concepută fix aşa: o surescitare generală, Epihodov, Dunia, Firs se agită, aleargă, ţipă şi îl molipsesc şi pe Lopahin, care îşi pregăteşte/ repetă discursul prin care anunţă starea dezastruoasă a moşiei, propunerile pentru a evita vânzarea iminentă a livezii de vişini. Şi pentru a semnala alura, condiţia specială a acestui personaj extraordinar care e Liuba Ranevskaia, regizorul alege ca ea să-şi facă intrarea în scenă din public, într-un joc de-a v-aţi ascunselea cu celelalte personaje, dar şi pentru o clipă de intimitate, revedere şi reacomodare, de euforie pentru că e în sfârşit acasă. Ofelia Popii este o Ranevskaia atipică, contradicţiile personajului sunt mereu exagerate şi salturile dintr-o ipostază în alta, foarte bine controlate, dau impresia că inocenţa/ ignoranţa ei sunt apărate, cultivate. Hipersensibitatea, generozitatea şi toate aceste emoţii excesive o aduc mai aproape de adevăr. E un dans al extremelor, şi corpul cuprinde efortul de exprimare/ negare a tuturor acestor trăiri, în nemişcare, în mişcări violente. Scena goală e spaţiul perfect pentru a elibera această energie, pentru a alerga de bucurie, pentru a strânge în braţe livada, pe toţi ai casei. Îmbrăţişarea colectivă e una dintre imaginile de impact din spectacol. Aceste imagini de „corp comun” apar frecvent, stabilesc un ritm şi Liubov Andreevna este cea care dă tonul, e mama, în braţele ei vin toţi, şi Ania şi Varia, Firs, Gaev şi Iaşa, până şi Lopahin. Ea, şi nu Gaev, este cea care joacă un joc imaginar de biliard dintr-o parte în alta a scenei – itinerariu afectiv, „aici ne jucam”, „aici miroase a patchouli” – în căutarea timpului pierdut, retrăire veselă şi fără griji întreruptă de Ania şi mai ales de Lopahin, care repetă şi avertizează că timpul trece şi livada se vinde, ziua licitaţiei e foarte aproape.

În construcţia relaţiei dintre Liubov Andreevna şi Lopahin, regizorul dezvoltă direcţii neaşteptate. Lopahin este prietenul familiei, o adoră pe stăpână, episodul din copilărie când l-a salvat de furia tatălui fiind reluat în faţa diverşilor interlocutori, într-un discurs agitat în care încearcă să-i prezinte soluţii salvatoare. Exclamă exaltat: „Vă iubesc!”, pentru ca apoi să completeze „ca pe o rudă”. Este o ambiguitate jucată foarte bine. Marius Turdeanu e un Lopahin ce se integrează în ritmul alert, neliniştit, impus de interacţiunile cu Liubov Andreevna. Şi livada şi stăpâna ei se suprapun unei imagini de frumuseţe, ceva fără seamăn în toată lumea/ gubernia, iar Lopahin vrea să salveze această frumuseţe aşa cum înţelege el, şi scena dialogului dintre cei doi e scena unui dublu monolog, cu replici ce nu ajung la destinatar. Liubov Andreevna îi deleagă pe ceilalţi să-l asculte, refuză împrumutul, se refugiază în braţele lui Gaev, în dulapul vechi de o sută de ani, totul se transformă în farsă, toţi cântă „la mulţi ani”. Adrian Matioc, în rolul lui Leonid Andreevici Gaev, fratele aiurit din acest „cuib de nobili”, completează tabloul, punctează nuanţele necesare; o compoziţie în spirit cehovian este şi Firs (Pali Vecsei), cu demnitate şi o tristeţe fără margini, în tot acest spectacol al degradării, martor al unui sfârşit pe care nu-l crede posibil.

Cum s-a irosit viaţa simplă, frumuseţea absolută, „dimineaţa mă trezeam şi fericirea se trezea odată cu mine”?, privirea Ofeliei Popii trimite la poezia timpurilor trecute şi a acestui moment de vulnerabilitate în care viziunea mamei, fantomatică printre pomi, e repetată/susţinută de vocile aceluiaşi corp colectiv. Îi urmează revederea cu Petea Trofimov, fostul profesor al copiilor, şi toată furia şi toată revolta se dezlănţuie şi Petea e vinovat pentru tot, pentru moartea lui Grişa, o scenă de o violenţă excesivă. Această violenţă se prelungeşte şi se explică în discuţia cu Lopahin, când acceptă să asculte planurile lui, iar repetarea mecanică a gesturilor acestuia, mişcări orizontale de doborâre a livezii, transformă scena într-un perimetru al durerii, traversat, confruntat iar şi iar. Momentul e jucat cu frenezie, cu o lamentaţie fără ieşire pentru Liuba Ranevskaia, care idealizează trecutul şi vrea să scape de trecut.

Foarte puţine elemente de decor maximizează efectul: o zgardă când Liubov urcă pe scenă, pretext pentru o hârjoană imaginară cu Laika, prezentă/ absentă precum livada, ghetele de care se descalţă la intrarea în scenă şi care rămân acolo până când sunt dăruite unui trecător rătăcit, încălţările unei rătăcitoare, pentru un rătăcit, haina lui Lopahin, atârnată în cui după ce a cumpărat moşia, acum stăpân, cu o atitudine de stăpân.

George Banu, într-o carte reper, Livada de vişini, teatrul nostru, consideră Livada operă revelatoare, ce aduce la suprafaţă, ca într-o reacţie chimică, mutaţiile care străbat timpul: „Livada se colorează cu spiritul vremii...”. În spectacolul lui Dumitru Acriş, livada a fost pierdută de la început, toţi joacă o uriaşă farsă, fiecare disimulează cât poate mai bine, mai puţin Lopahin, care în final nu se mai preface, nu mai are răbdare şi repetă peste replicile celorlalte personaje: „Plecaţi! Plecaţi! Afaară!“ Finalul îi aparţine lui Firs, viaţa care a trecut ca vântul, marea tristeţe cehoviană deşteptată de irosirea frumuseţii.