de Cristi Nedelcu

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” – Stagiunea 2023-2024

• Regia: Alexandru Boureanu şi Raluca Păun

• Scenografia: Lia Dogaru

• Concept video: Florin Constantinescu

• Distribuţia:

Teodora de acum: Alina Mangra

Teodora de atunci: Roxana Mutu

Ema, colega Teodorei: Maria Popa

Emil: Mircea Mogoşeanu

Comisarul, tatăl Teodorei: Cosmin Rădescu

Rechinul, un proxenet: Dragoş Măceşanu

Colegul Comisarului: Gabriel Marciu

Spaţiul intim al sălii Atelier şi teatru cu intenţii bune, teatru pentru comunitate, pentru tineri şi adolescenţi, dar şi pentru părinţii şi profesorii lor – aceasta este premisa de la care pleacă Păsări de nisip. Textul lui Cristi Nedelcu şi punerea în scenă concepută de Alexandru Boureanu şi Raluca Păun concentrează aceste direcţii şi completează structura spectacolului cu un dialog cu publicul, o dezbatere, exerciţiu de receptare şi de feedback, de construire a încrederii între generaţii diferite.

Şi cu această intenţie de a utiliza un limbaj comun, povestea Teodorei este reprezentată ca filmarea unui vlog, o confesiune în faţa camerei video pentru un public virtual. Trăim într-o lume virtuală, o nouă umanitate, iar secvenţa de început captează una dintre formele de manifestare/ comunicare ale generaţiei insta, unde ludicul şi ironia coexistă: un story cu monologul Teodorei alterat de funny faces, pisici sau alte animăluţe care livrează un discurs grav, însă efectul este unul comic, fetele râd, râd. E vârsta cea fericită, e şi vârsta experimentelor, a revoltei împotriva convenţiilor, a familiei, iar Teodora vrea să încerce tot, un fel de relaţie cu Ema, care vrea şi ea să experimenteze, acceptă o relaţie fizică, dar nu ceva stabil. Metafora păsărilor de nisip revine în vlog, în confesiunile Teodorei „zilele mele sunt ca nişte păsări de nisip”, în amintirile ei, şi afirmă nevoia ei de stabilitate, de apartenenţă. Toată furia/ revolta excesivă şi decizia de a pleca de acasă sunt un răspuns la atitudinea celor mai apropiaţi, care ştiu mai bine ce e bine pentru ea sau cine/ cum e ea.

Şi ce formă de expunere a „cazului” Teodorei este mai potrivită, pentru ca totul să nu fie o lecţie pentru tinerii spectatori, alunecare în didacticism, exagerare a laturii explicativ-etice în dauna celei emoţionale? Cristi Nedelcu are o soluţie ingenioasă, o repliere a personajului: „Teodora de atunci” şi „Teodora de acum”, o lecţie din perspectiva unui sine mai înţelept, poate singura pe care o fire rebelă ca a Teodorei ar accepta-o, o dedublare care are şi rol terapeutic, o împăcare-acceptare a celor două Teodore, un proces de auto-iertare, de vindecare, pentru că traumele, rănile Teodorei de acum sunt ascunse, şi nu numai de masca-cagulă ce-i ascunde chipul mutilat.

Personajul cu mască/ Teodora de acum, care face o retrospectivă a evenimentelor limită prin care a trecut, are poate cel mai mare impact pentru public, iar Alina Mangra rezolvă foarte bine acest rol provocare, privirea din spatele măştii, din spatele camerei de filmat caută un punct de stabilitate care să-i permită trăirea imediată şi retrăirea mediată a trecutului. Amintind de, horror-ul clasic al lui Georges Franju, sau de mai recentul La piel que habito („Pielea în care trăiesc”), un thriller melodramatic şi extravagant, cum numai Pedro Almodovar poate imagina, masca acoperind permanent faţa personajului e unul dintre cele mai reuşite elemente de costum, faţa desfigurată este acum de-figurată prin toate deplasările şi suprapunerile de sens din planul reprezentării, figura care priveşte şi se lasă privită în condiţiile stabilite de ea, o manieră de a controla şi filmul, şi propria existenţă, mai mult, de a regiza trecutul şi prezentul. Imaginile pe care le recompune aduc în prim-plan persoane şi situaţii cheie: confruntările cu tatăl mai mult absent, discuţiile din secţia de poliţie, unde tatăl ei este comisar, întâlnirile din parc cu Ema şi Emil, afacerile dubioase în care tatăl se implică din inerţie, înţelegerea dintre comisar şi proxenet şi secvenţele liant între toate episoadele în care Teodora apare alături de varianta ei tânără. Unele încadraturi sunt foarte stilizate, cele statice, în special, când cele două Teodore aproape se ating, separate doar de pânza spaţiului de proiecţie. Iar Roxana Mutu, care s-a remarcat în Femeia mării, vine aici cu aceeaşi naturaleţe, şi în interpretarea ei Teodora este efervescentă, transmite neliniştile şi visele şi melancolia şi, mai ales, ideea de inadaptare şi toate căutările şi indeciziile tipice vârstei. Relaţia ei cu Emil este destul de ambiguă, Emil e un fel de loverboy (Mircea Mogoşeanu, convingător la debutul său), nici intenţiile ei nu sunt cele mai onorabile, fiecare vrea să profite de celălalt, dar Emil face parte dintr-o reţea de traficanţi de persoane, iar când intră în scenă Rechinul situaţia se precipită şi devine fără scăpare.

Scenariul are un tipar previzibil, dar personajul din umbră, Rechinul, face spectacol prin apariţiile sale, în interpretarea lui Dragoş Măceşanu, un microrecital actoricesc în secvenţa desprinsă parcă dintr-un film, discursul-avertizare a fetelor care au înaintat plângeri la poliţie, „Am oameni peste tot”, iar pentru actul lor de răzvrătire va plăti cea mai nouă fată intrată în reţea, Teodora. Cel care permite şi chiar facilitează indirect răpirea Teodorei este tatăl ei, implicat de colegul cu antecedente într-o combinaţie cu interlopi. Jocul lui Cosmin Rădescu, consistent, surprinde dezechilibrul personajului, „tatăl”, care e mai dezorientat decât toţi, nu poate comunica cu Teodora, este influenţat de prietenul/ colegul corupt şi intimidat de Rechin, acceptă să închidă dosarul, să îi dea o copie a declaraţiilor împotriva lui.

Augusto Boal, în unul dintre atelierele sale în care explora formele de opresiune socială şi opresiune personală, propunea o serie de exerciţii care să redea încrederea protagonistului, să-l ajute să înţeleagă dilema/ situaţia opresivă în care e captiv, să devină conştient de opţiunile sale. Un astfel de experiment încearcă şi Teodora în final, iar înregistrarea celor mai traumatizante momente e marcată de întreruperi frecvente ale camerei, on/ off, pentru că intensitatea, tensiunea dramatică escaladează. Nu este cea mai confortabilă experienţă nici pentru spectatori, dar acelaşi Boal amintea că „This work is Theatre and not Therapy. Theatre is not safe”.

Şi, da, teatrul e volatil, e imprevizibil, e anarhic şi, în acest fel, poate mediul cel mai propice pentru o întâlnire/ conexiune neconvenţională şi, dincolo de inovaţie/ experiment artistic sau entertainment, are funcţii sociale semnificative în cadrul comunităţii. Cu cât problematica textului şi, consecutiv, a spectacolului este mai actuală, cu atât se dovedeşte mai mare impactul acestor întâlniri. Păsări de nisip este un astfel de spectacol.