Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, Craiova

• Concept, regie, muzică, coregrafie: Natasza Soltanowicz

• Text, dramaturgie: Joanna Kowalska

• Decor şi costume: Marianna Syska

• Aranjamente muzicale, sound design: Grzegorz Bienko

• Traducere: Iulia Gheorghiţă

• Foto credit: Orlando Edward

• Distribuţie:

Monica Ardeleanu: Anomalia

Ştefan Cepoi: Angajatul, Fratele Supravieţuitor

Iulia Colan: Curierul, Femeia de după timp

Ramona Drăgulescu: Şefa, Sora supravieţuitoare

Cătălin-Mihai Miculeasa: Internul, Rătăcitul

Costinela Ungureanu: Angajata, Pacienta

Cătălin Vieru: Angajat, Călătorul în timp

Nicolae Vicol: Angajat, Omul din afara timpului

Petronela: Zurba Contabila, Pustnica, Terapeuta

„There is something admirable that always surpasses knowledge, intelligence and even genius and that is incomprehension.” (The Anomaly, Victor Meisel)

„Don’t try to understand. Feel it.”

„Operăm în cadrul unei absurdităţi pentru a-i reduce absurditatea.”

Un început neconvenţional de cronică a unui spectacol neconvenţional: un elogiu a ceea ce este incomprehensibil, moto al multipremiatului roman al lui Hervé Le Tellier şi, dincolo de titlu, probabil aceasta e singura conexiune între cele două. Urmează două replici din spectacol, care nu oferă o direcţie de interpretare, cât un context al situaţiei dramatice. Natasza Soltanowicz şi grupul/ colectivul artistic [in betwen] propun un teatru imersiv, o experienţă ce permite spectatorilor să alcătuiască sensuri şi semnificaţii, să asculte, să vadă, şi această abordare foarte personală este evidentă de la început, spectatorii încă îşi găsesc locurile (de altfel, ideea de teatru al spaţiului se confirmă şi prin plasarea acestora pe scenă), muzica, jocul de lumini, actorii, monologul-manifest, impresia de haos, dar un haos ordonat, există un ritm, există mai ales muzică şi spectacolul a început deja.

A doua replică pare desprinsă din teatrul lui Ionesco, deşi mai mult decât absurd este artificial, „operaţia” se întâmplă într-unul dintre cele mai controlate medii, cel corporatist, şi angajaţii se comportă ca nişte personaje, intră în scenă cu o crispare voioasă, toţi interpretează un rol, îşi compun o identitate socială, interacţiunile lor nu au nimic spontan, sunt exersate, repetate şi discursul pe care Şefa îl livrează este exemplar în această privinţă, fiind performat/ expus pe niveluri multiple: pentru subalterni, pentru sine, pentru plăcerea de a-şi juca, de a exercita rolul de lider. Ramona Drăgulescu, foarte exactă şi foarte sigură, prinde toate aceste nuanţe şi dozează efectele comice spre deliciul publicului.

Implicarea spectatorilor este diferită însă, nu este una de identificare ca în paradigma dramaturgiei clasice, ci un alt tip de experienţă multiplă, în care new dramaturgy şi new media au un rol central. Postumanism, postdramatic, post-Internet, realitatea (re-)dez-asamblată, spectacolul condus şi condiţionat de muzică, precum o energie subterană şi ca într-un alt cântec celebru generează în final întrebarea „Are we human or are we dancer?”

Muzica Nataszei Soltanowicz (universul sonor) este concepută pentru a fi performată, are o dimensiune teatrală, fie că e integrată scenelor de musical, fie episoadelor pre/post-Anomalia şi mai ales celor în care Anomalia performează. Muzica este mai mult decât trăire, muzica afirmă textul, suplineşte textul, are o poziţie. Cântecele grupului de corporatişti sunt un imn de dezvoltare personală/ carieră de succes, un elogiu al muncii ce aminteşte de avântul cântecelor patriotice, deşi subtextul este parodic: „Drinking coffees, making copies/ We are winning monthly trophies.” Al doilea moment muzical, Dancers, cu acelaşi mesaj pozitiv ce slăveşte acum binele suprem, „make the new, greater good/ bluer skies and clearer views”, este completat de un joc aparent inofensiv şi foarte caraghios, în care Mesagerul/ Cătălin Vieru pune tot felul de condiţii de interpretare: fără genunchi acoperiţi, fără mâini, fără cuvinte care conţin litera o etc. Nimeni nu contestă comenzile. Într-un context ludic, manipularea şi jocul de marionete nu sunt aşa de evidente şi persuadarea, dresajul sunt cu atât mai teribile cu cât sunt consensuale.

Curierul şi coletul supradimensionat rup echilibrul artificial, cutia uriaşă se deschide ca o altă cutie a Pandorei şi în ea, prin pereţii transparenţi, se întrupează o creatură misterioasă, apariţie terifiantă, Anomalia. Imaginarul acustic creat de Monica Ardeleanu, vocea, amplitudinea şi mai ales sonorităţile stranii, toate compun atmosfera de sfârşit-început de lume. E un sunet pur, o limbă necunoscută, mesajul ce a însoţit acvariul de sticlă. Cutia Anomaliei conţine un avertisment ambiguu: „Arde înainte de a citi”, după ce enumeră dezastre naturale, inundaţii şi focul iadului, dar alertarea este inutilă, toţi sunt contaminaţi, transformaţi. Există mai multe ipostaze ale confruntării, cea mai intensă este episodul de terapie, pacienta într-o luptă permanentă cu anxietatea este forţată să-şi înfrunte frica, întrupată de Anomalia şi de rochia ei cu vârfuri ascuţite. Dansul – luptă este spectaculos – tensiune, risc –, iar cele două actriţe (Costinela Ungureanu şi Monica Ardeleanu) nu se menajează, se expun şi cu vulnerabilitate fizică, şi cu vulnerabilitate emoţională.

Dimensiunea temporală este abreviată, personajele sunt puncte de referinţă, „Femeia de după timp”, „Omul din afara timpului”, „Călătorul în timp”, cadranul gol, fără secundar, şi suntem mai aproape de haosul lui Paul Klee decât de timpul lichid al lui Salvador Dali, dar dialogul celor trei e şi prilej de autoreflecţie. Şi, deşi grupul [in betwen] explorează noile direcţii din teatru şi schimbările din practicile sale, ştie că esenţa, forţa teatrului, rămâne neschimbată: „Poţi să o iei mereu de la început, ca la teatru. (...) A face ceva iar şi iar ca pentru prima dată.”

Decorul şi costumele imaginate de Marianna Syska reflectă şi completează procesul colaborativ: scenografie funcţională şi mişcare fluidă, costumele neo-gotice ale Anomaliei şi, mai ales, parada corpurilor noi, modificate, traducere vizuală a prefacerii, a adaptării. Intrarea-ieşirea în/ din rama paravanului coincide cu testul Turing, capacitatea AI de a imita gândirea şi comportamentul uman, astfel încât să nu poată fi deosebită de un interlocutor uman real. Aici adaptat, testul validează un nou tip de umanitate: „puteţi răspunde dacă sunteţi om?/ Cândva, am fost om./ Şi acum?/ Şi acum sunt curios ce voi deveni în continuare”.

Dacă acum câţiva ani arta denunţa osmoza uman-tehnologie, acum, arta, mai ales cea performativă, e preocupată să exploreze implicaţiile culturii artificialului, evenimente artistice, spectacole generate de noile tehnologii. Şi, da, a meritat aşteptarea acestui proiect, întâlnirea dintre Natasza Soltanowicz şi actorii TNC, într-un workshop de artă şi creativitatea actorului. Pânza albă din final şi cutiile cu vopsea închid-deschid spectacolul, nimic nu e definitiv, totul depinde de imaginaţia, de disponibilitatea/ discernământul nostru în faţa lumilor, identităţilor, inteligenţelor virtuale.