Acasă la Zoo

de Edward Albee

Teatrul pentru copii şi tineret Colibri, Craiova

Stagiunea Colibri. ACTul 8

• Traducerea: Silviu Debu

• Regizor: Silviu Debu

• Distribuţie: Ada Condeescu, Ionuţ Grama, István Téglás

• Scenografia: Ioana Pashca

• Fotografii: Albert Dobrin şi Alex Iureş

Acasă la Zoo este o producţie Teatrul ACT, susţinută de Conceptual Lab by Theo Nissim.

Stagiunea Colibri. ACTul 8, proiect care se impune prin calitatea spectacolelor selectate, revine ca în fiecare toamnă la Teatrul pentru copii şi tineret Colibri cu recenta premieră a Teatrului ACT Bucureşti Acasă la Zoo de Edward Albee, montată pentru prima dată în varianta integrală pe o scenă din România, în regia şi traducerea lui Silviu Debu.

Edward Albee se află printre cei mai inovatori dramaturgi americani şi decizia de a-şi revizita unul dintre primele texte, La Zoo, prima piesă şi primul succes, cincizeci de ani mai târziu, pentru a-i oferi încă un act şi încă un personaj, confirmă această încadrare. Într-un interviu din 2007 spunea că mereu a simţit La Zoo ca o piesă cu un personaj şi jumătate, şi chiar dacă textul a funcţionat şi aşa, exista undeva actul I cu Peter complet şi cu Ann, soţia lui.

Spectacolul realizat de Silviu Debu reuşeşte tranziţia între texte, personaje şi problemele lor, şi Peter are substanţă, subtilitate şi surprize şi izbuteşte asta de pe o poziţie secundară, pentru că şi Ann, şi Jerry sunt protagonişti, cei care pornesc conversaţia, şi, consecutiv, confruntarea. Există un echilibru, o racordare foarte fină între cei trei actori, Ada Condeescu, Ionuţ Grama şi István Téglás, ce menţine spectacolul la cote înalte.

„Ar trebui să vorbim” este replica prin care Ann deschide dialogul, un dialog ce pare că nu duce nicăieri, o soţie exasperată de atitudinea divergentă a soţului ei. Distant şi în acelaşi timp prevenitor, Peter este doar aparent şters, neinteresant şi neinteresat. Ionuţ Grama înţelege şi compune foarte bine acest rol complicat, de personaj ce se ascunde în spatele cuvintelor, şi a toate nuanţele lui: reţinerea şi controlul emoţiilor, gesturilor. De fapt, acesta este reproşul pe care i-l face Ann, acest autocontrol excesiv, încadrare în reguli şi limite. Editor de carte (autobiografii plictisitoare, spune chiar el), Peter are toate calităţile profesiei sale: atitudine amabilă, gentileţe, meticulozitate, exactitate, care în viaţa personală au un efect invers.

Drama lui Ann vine din contradicţia dintre aspiraţiile, dorinţele subiectivităţii ei şi realitatea obiectivă din presimţirea şi, ulterior, înţelegerea acestei contradicţii. Pentru că nu reuşeşte să-şi amintească subiectul important ce trebuie discutat, ea propune un joc de revenire a memoriei, şi treptat acesta se transformă într-un joc al sincerităţii totale: dacă într-o noapte l-ar trezi, ceea ce urmează să-i spună ar fi cu siguranţă... ce? Şi această examinare a vieţii conjugale cuprinde tot şi pentru Ann a început odată cu insomniile, cu ideea automutilării. Şi ea merge până la capăt, povesteşte de o potenţială aventură a mamei ei şi, mai ales, despre viaţa lor intimă, de care e mulţumită şi totuşi simte că îi lipseşte ceva, o notă de agresivitate, abandon, pasiune extremă. Ada Condeescu are o prezenţă scenică intensă şi linia de forţă a interpretării ei stă în dozarea energiei şi a expresivităţii, tonalitatea vocii, un alt tip de comunicare, un efort de a-l auzi pe Peter şi de a se face auzită.

Atmosfera opresivă, încărcată de energie negativă, este redată minimalist, dar cu impact de scenografia imaginată de Ioana Pashca: pe fundal pânza neagră de care sunt prinse păsări negre, în stil origami, aminteşte de tablourile lui Pierre Soulages, de obsesia pentru negru, o culoare a violenţei, de tehnica outrenoir, dincolo de negru, în contrast cu costumul lui Peter şi rochia lui Ann, ambele de un alb imaculat. În partea opusă, o perdea de frânghii încadrează spaţiul de joc, cu sugestia unui „White fence”, gardul alb, simbol al unui stil de viaţă ideal, al existenţei confortabile şi liniştite din suburbiile americane. Dar şi o sugestie a limitelor de tot felul, zăbrelele pe care Ann vrea să le rupă şi în final chiar o face, o distrugere simbolică a aparenţelor, o încercare de ieşire din viaţa domestică.

Jocul acestui mariaj bine temperat nu putea fi mai diferit decât cel al Marthei şi al lui George, cel mai celebru cuplu al lui Albee, din Cui i-e frică de Virginia Woolf? Şi, totuşi, Peter are ceva din rezilienţa lui George şi îi aminteşte lui Ann de viziunea lor comună, căsătoria ca o călătorie plăcută, fără zone periculoase, nori negri, incursiuni în Triunghiul Bermudelor. „Acasă” nu mai este un spaţiu sigur şi Peter se retrage în parc, pe o altă bancă din Central Park, în costumul lui alb, impecabil, iar apariţia colorată şi agitată a lui Jerry declanşează o altfel de confruntare, dar în consonanţă cu actul I.

,,Am fost la Zoo” e strigătul repetat, disperat, prin care Jerry deschide discuţia şi conflictul dramatic este amânat, scena e acaparată de Jerry, de eforturile lui neputincioase de a stabili o conexiune cu cineva, cu oricine. Este un alt Albee aici, cu intenţia de a destabiliza şi personajele, şi publicul prin sarcasmul halucinant al intervenţiei lui Jerry, prin umilire şi deriziune ca mijloace artistice, prin cartografieri simbolice ale vecinătăţilor şi distanţelor dintre clasele sociale şi punctul de intersecţie al nevoilor comune de comunicare, conectare, ataşament, afecţiune.

Secvenţa încercării de îmblânzire a câinelui agresiv este exemplară pentru estetica lui Edward Albee, o acţiune dublu eşuată, pentru că nici câinele, nici Peter nu sunt îmblânziţi, dar Jerry trece printr-o revelaţie a adevărului, nu în sensul de catharsis, ci de anagnorisis, de revelaţie personală, despre emoţia care te educă, despre compromis ,,nici nu ne iubim, nici nu ne urâm”. Exemplară este şi interpretarea lui István Téglás, care este pe rând şi câine, şi om, prezintă şi se reprezintă în faţa lui Peter, analizează intenţii şi emoţii, înghite metri de frânghie – hamburgerii oferiţi câinelui într-o scenă intensă fizic, intensă ca trăire. Ne iluzionăm prin false şi mai puţin false reprezentări că am instituit dialogul/ întâlnirea dintre conştiinţe, dar rămânem iremediabil captivi în propria cuşcă/ colivie/ bancă, în propria noastră singurătate, pe care o ignorăm şi o vom ignora mereu, şi cu această convingere Jerry reacţionează cu extremă violenţă, dar o violenţă asupra sa. Pentru Albee, teatrul e un spaţiu al adevărului şi personajele din Acasă la Zoo sunt în decalaj emoţional, într-un „echilibru fragil” (titlul altei piese celebre din perioada matură), însă au curajul/ satisfacţia de a înfrunta adevărul, şi toată intensitatea, revolta şi furia nu puteau să rezulte decât dintr-o concentrare de energie/ forţă de creaţie şi emoţie care solicită spectatorului o implicare completă.