O carte obiect de artă este Societatea de Socializare din Medio-Monte, un proiect comun, în care prozatorul şi dramaturgul Marian Ilea experimentează împreună cu Mircea Bochiş, artist plastic pasionat de rescrierea picturală şi poetică, o completare a limbajelor (im)perfecte ale teatrului şi artelor plastice. În prefaţa pe care o semnează, Mircea Bochiş problematizează situaţia teatrului contemporan şi se declară adeptul procedeelor dramaturgiei lui Marian Ilea de eliminare a teatrului fizic de pe scenă, în favoarea teatrului de idei. Deşi verdictele sunt categorice şi poziţia radicală, dialogul între personajele piesei şi scrisorile poem, „Letter Poem”, este original şi curajos, un altfel de a spune o poveste în lumea de azi, o altă modalitate de atragere a cititorilor/ spectatorilor, a consumatorilor de artă în general.

Un Macondo autohton, aşa imaginează Marian Ilea toposul real şi bizar de la Medio-Monte, ce găzduieşte lumea prozei sale şi care acum devine scenă pentru personajele sale. Acţiunea se petrece la centrul de socializare pentru seniori din Medio-Monte. Aici, domnul Lang, doamna Liz şi doamna Henrietta intră în scenă şi sunt performeri care „vor povesti şi vor scrie în funcţie de felul în care vor fi atinşi de curiozitate sau de nepăsare. „Dialogul are alte reguli, personajele preiau replica anterioară şi o integrează unui monolog personal de rememorare a trecutului, rememorare a prezentului, în care reperele temporale nu mai sunt atât de importante, se confundă, se amestecă. Cei trei sunt spectatori ai propriului prezent, în special domnul Lang, fost maistru-zidar, care, acum, la şaptezeci şi cinci de ani, are o casă, un băiat mort şi o noră vie. Nora domnului Lang este un personaj absent, misterios, dar situat în centrul conflictului, iar Liz şi Henrietta îi împrumută vocea pentru a da glas unor ameninţări – înştiinţări mai mult sau mai puţin reale: „Lang, era casa ta şi am vândut-o eu şi nu mai ai ce căuta acolo”, „să ieşi, să pleci, să plângi”. Şi pentru că nu vrea nici să plângă, nici să plece, Lang nu ascultă „gura babelor”, cum spune Stromboli, frizerul evlavios, alt personaj de poveste, şi-şi vede de casa lui, de nora lui, „o noră tânără şi văduvă, parcă-i păpuşă”.

O poveste atât de neobişnuită nu poate fi spusă în mod obişnuit, şi povestea domnului Lang care s-a căsătorit cu nora lui este dramatizată pe trei voci, şi tonul este când sarcastic, când împăcat, o distanţare/ apropiere şi pare că povestea lui Lang s-a întâmplat aşa sau altfel şi pentru a o înţelege trebuie să priveşti cărţile poştale ce o însoţesc la fiecare pagină, exerciţii de imaginaţie ale unor artişti din lumea largă. O banală scrisoare, spune Mircea Bochiş, dar care prin intervenţia artistului se transformă într-o operă grafică unicat, unde lucrurile sunt inversate, mesajul şi desenul/ colajul ce-l însoţesc sunt realizate direct pe plic, un mesaj (un secret) devenit public. Şi poveşti nesfârşite spun aceste plicuri, şi poveşti fericite, şi poveşti ieşite din comun, dominate de figuri feminine misterioase (Marilyn Monroe şi alte dream girls), dar poate nu întâmplător ilustrata ce se regăseşte şi pe coperta volumului poartă inscripţia Maison de l’amour.