„Masca (...) răspunde instinctului nostru de evaziune. Instinct ca al foamei, ca al setei, ca al iubirii – instinct somptuos, desigur, luxos şi scump, dar nu mai puţin natural.”

„Omul şi masca”, Întâlniri cu teatrul

• Text: Mihail Sebastian

• Regia: Florin Coşuleţ

• Teatrul Naţional „Radu Stanca”, Sibiu

• În distribuţie: Ada Bicfalvi, David Cristian, Cendana Trifan, Ştefan Constantin Chelimîndră, Mihai Coman, Codruţa Vasiu, Florin Coşuleţ

• Costume: Cendana Trifan

• Şef producţie: Alin Gavrilă

• Regie tehnică: Nicuşor Văcariu

• Lumini: Neluţu Macrea

• Sunet: Radu Murar

• Fotografii: Andrei Văleanu

Este Jocul de-a vacanţa doar o comedie sentimentală? Un teatru al iluziei, al evaziunii, o oscilaţie între registrul grav şi cel comic, acesta este teatrul lui Mihail Sebastian şi verdictele contradictorii privind vocaţia sa de dramaturg uită că una dintre metaforele ce au animat imaginaţia, gândirea teatrală occidentală afirmă că viaţa e un vis şi lumea e o scenă. Spectacolul lui Florin Coşuleţ extrage tot ce este actual în piesa lui Sebastian şi nu evită teme marginale, nici dimensiunea sentimentală, şi le integrează într-o formă nouă, o structură post-dramatică, unde spectatorii sunt chemaţi să asiste la inserţii de examinare a condiţiei de actor cu autoironie şi indulgenţă, livrate de un actor-mesager. Un râs nervos şi Ágnes pe care o strigă toate personajele îşi amână/ exersează intrarea în rol şi gândeşte cu voce tare la limitele, lipsa de control şi de autonomie pe care o presupune jocul actorilor. Şi un joc, o convenţie asumată este şi jocul de-a vacanţa. Cel care îl propune este Ştefan Valeriu, personaj central şi în prozele din Femei, aflat şi acolo într-o călătorie, un cadru asemănător, ţara diferă, este Franţa, jocurile sunt mai mult aventuri erotice, dar primul episod, şi cel mai rafinat, anticipează subiectul textului dramatic. Dacă Ştefan din trecut e destul de dezorientat, cel de acum ştie precis ce vrea, o lună de evaziune totală, de ieşire din cotidian, o anulare a timpului şi a oricărui tip de legătură cu lumea, telefon, jurnale, scrisori. Şi acţionează în acest scop, pune la cale tot felul de farse pentru a-şi împlini dorinţele. Sebastian, de altfel, în scrierile despre teatru propunea o revizuire/ reabilitare a farsei inteligente.

Jocul cu publicul, jocurile dintre personaje sunt elementele prin care punerea în scenă se fixează în spaţiul fluctuant dintre comedie-dramă-melodramă, începând cu apariţia lui Ştefan, umbră proiectată, care saltă pe pânza-pădure, acompaniat cu versurile din All the lies people say, o anticipare şi explicitare a convenţiei, născocirile, amăgirile, plăsmuirile pe care oamenii şi le spun pentru a suporta mai uşor realitatea. Iar locatarii vilei nu sunt străini de acest stil de a ocoli adevărul. Şi pentru a complica „jocul” apare iubirea: Bogoiu, Corina, Jef, chiar şi madam Vintilă, toţi se imaginează îndrăgostiţi, se îndrăgostesc. Vacanţa este pentru Ştefan întâlnire/ regăsire de sine, regăsire în Jef, în dragostea lui inocentă pentru Corina. Momentul dublei confesiuni, între cele mai intense, construit progresiv de cei doi actori, cuprinde şi ezitările şi trecerea subtilă de la registrul grav la cel facil: replica „Ştefan, mi-e frig”, în subtext aproape un „mi-e frică”, este urmată de răspunsul „la munte nopţile sunt reci” şi mai ales de tonul lui, ce anunţă o reintrare în banal.

Corina, după confruntarea cu Ştefan, este cea mai receptivă, cu un entuziasm natural, şi Ada Bicfalvi are toată această însufleţire, pasiunea ei e contagioasă, scena ei cu Bogoiu este prima din seria jocului colectiv şi una dintre cele mai izbutite, o călătorie simulacru ce începe cu îndemnul „Ia comanda!” şi mână în mână călătoresc. Florin Coşuleţ înţelege complexitatea lui Bogoiu, nu amplifică inutil emoţiile, simplitatea şi sinceritatea sunt constantele lui.

Universul sonor acompaniază secvenţele de evaziune, creează atmosferă, Nocturnele lui Chopin în imaginarul voiaj pe mare, iar Love in Portofino pentru reconstruirea clasică în alb şi negru a scenei declaraţiei de iubire şi a sărutului dintre cei doi protagonişti. Faza cea mai avansată a jocului de-a uitarea şi de-a fericirea se derulează în spaţiul piscinei, Bogoiu şi maiorul fumează, povestesc în timp ce melodia spectacolului, No soy de aqui, compune atmosfera spaţiului exotic, poate America de Sud, trabucuri şi alcool, e o imersiune completă în fantezia unui timp suspendat.

Decorul pictural, amintind de seria tablourilor cu piscină ale lui David Hocney, o altă întâlnire între arta înaltă şi cultura pop, completează imaginea de vacanţă perfectă, muzică şi petreceri cool şi excese, şi chiar succesiunea momentelor muzicale devine excesivă, dar umorul şi dansul caraghios al maiorului cu madam Vintilă rup ritmul şi clişeele. Tot maiorul, însă acum cu Ágnes, produce un episod comic, pasagerii-oaspeţii clandestini care nu găsesc pensiunea domnişoarei Weber, iar jocul şi veselia se amplifică, nu mai sunt reguli, jocul s-a transformat într-o joacă, personajele sunt angajate într-un moment de teatru fizic, se rostogolesc, sar, dansează, presimt sfârşitul şi profită cât pot.

Monologul Corinei din final pare că strică iluzia, ea abandonează jocul, dar, la fel ca Marthe Bonneau sau Odette, iubirile lui Ştefan din Femei, pleacă fără prea multe explicaţii tocmai pentru a menţine această aventură a imaginaţiei. Ştefan, Jef şi Bogoiu încearcă fără succes să o facă să renunţe, se simt pierduţi, se consolează reciproc, într-o coaliţie a înfrânţilor în amor şi e una dintre scenele cele mai bune ale spectacolului. Există şi un flux de poezie şi emoţie în confesiunea lui Bogoiu: „pe mine nu m-a ascultat nimeni niciodată”, ,,nici pe mine”, ,,nici pe mine”, răspund în ecou şi Ştefan Valeriu, şi Jef, dar pentru că suntem într-o comedie, soluţie e una comică: ,,să o răpim”.

Rezolvarea regizorului este inedită, în prelungirea intervenţiilor-apel către public, mesagerul preia replicile de adio ale Corinei, care promite o reîntâlnire în vis, pagini pe care i le citeşte lui Bogoiu, singurul rămas în joc, pentru că nici Ştefan, nici Jef nu au curajul să se instaureze ca personaje ale dramei proprii. Şi, astfel, spectacolul împlineşte unul dintre imperativele lui Mihail Sebastian, care nu vrea un teatru ce dă iluzia vieţii, ci un teatru ce oferă „certitudinea iluziei”.