Trilogia memoriei

de Arne Lygre

Teatrul Naţional „Marin Sorescu”

• Regia artistică: Radu Afrim

• Text de: Arne Lygre

• Traducere text: Carmen Vioreanu

• Decor: Radu Afrim şi Daniel Nae

• Costume: Adelina Galiceanu

• Coregrafia: Flavia Giurgiu

• Univers sonor: Radu Afrim

• Voce live & chitară: Andrei Pleşa

• Lighting design: Radu Afrim şi Ştefăniţă Rezeanu

• Butaforie: Daniel Nae şi Alina Chervase

• Regia tehnică: Mihai Manea

• Producător delegat: Claudia Gorun

• Sufleor: Adrian Ţîrcă

• Foto credit: Albert Dobrin

• Distribuţia: Romaniţa Ionescu, Claudiu Mihail, Alex Calangiu, Raluca Păun, Ramona Drăgulescu, Vlad Udrescu, Mihai Andrei Pleşa.

Jon Fosse spune că „forma este conţinutul” şi într-o estetică similară se situează şi Arne Lygre, o altă voce importantă a dramaturgiei norvegiene din ultimii ani. El propune un teatru de investigaţie, dialog interior cu sine, cu trecutul, cu moartea, un dialog cizelat, redus până la structura de morfem, iar recursul la cele mai mici unităţi purtătoare de sens se regăseşte şi în construcţia scenică, în universul imaginat de Radu Afrim.

O minge, nişte chei, o păpuşă. Obiectele sunt aruncate în firul de apă ce străbate scena, gest cu exagerate efecte sonore şi vizuale, o substituire a gongului clasic, şi fiecare obiect cu valoare simbolică rupe echilibrul fragil din fiecare segment dramatic ce compune Trilogia memoriei. Este o scriitură minimalistă cea a lui Arne Lygre, cu enunţuri asertive, vorbire indirectă şi, totuşi, imaginea completă deschide mai multe direcţii de înţelegere a unui proces continuu de reglare, de acceptare a unui trecut traumatizant. Regia lui Radu Afrim adaptează acest tip de scriitură în manieră proprie. Aşa cum Sverre Bjertnćs a ilustrat cartea lui Arne Lygre, regizorul transpune vizual aceste jocuri ale memoriei într-o manieră foarte angajată pentru spectatorii aflaţi pe scenă, nu integraţi decorului, cât acaparaţi de acesta, de detalii îngropate la vedere în pământul reavăn: un pick-up, un glob pământesc, un aparat de radio, de muzica live, de jocul expresiv şi dinamic al actorilor, de povestea spusă neconvenţional: (Sunt) un bărbat, o femeie, un copil. Şi tot acest limbaj eliptic anunţă ceva atât de grav încât nu poate fi exprimat altfel decât printr-o distanţare intenţionată. Ştim de la Tolstoi că toate familiile fericite n-au istorie, şi aici totul este perfect, prea perfect, râsul copilului de la început are ceva fals. Mama este foarte prezentă, mereu încordată într-o nelinişte vagă şi Romaniţa Ionescu redă foarte convingător supraîncărcarea emoţională în urma şocului provocat de dispariţia fiului într-o furtună.

Primul episod este cel mai extins şi toată dinamica familiei se desface, se compune şi recompune din detalii, din dialoguri indirecte, iar muzica este liantul dintre personaje şi poveşti şi amintiri, în special în relaţia tată-fiu. Tatăl este cel care pune un disc şi dansează frenetic, tatăl este cel care îi dăruieşte o chitară şi însoţeşte cadoul cu o demonstraţie de rock-and-roll ŕ la Elvis Presley, tot el rulează disperat o casetă, în căutarea/ salvarea unor amintiri. Claudiu Mihail este pur şi simplu spectaculos în rolul tatălui, şi nu ne îndoim de autenticitatea experienţelor descrise de el, trăite de el, de bucuria/ uimirea de a fi tată, de iubirea pe care nu ştie să o exprime altfel decât prin escapade băieţeşti, prin declaraţii intense şi curajul cuvintelor: „tu eşti fiinţa mea umană”. Iar ceea ce nu este spus prin cuvinte este spus prin muzică, şi Radu Afrim a făcut o alegere extraordinară cu Mihai Andrei Pleşa, vocea lui acompaniată de chitară creează un performance poetic dens, ce substituie tensiunea dramatică cu intensitatea trăirii.

Mişcarea de fuziune/ separare apare în toate cele trei episoade şi este marcată scenic de râul ce separă decorul construit de Radu Afrim şi Daniel Nae, în care două elemente, apa, spaţiu fluid, lichid, şi pământul, substanţa persistentă, figurează demarcaţii între trecut şi prezent, între amintiri şi evocarea lor. Marriane Hirsch, în cărţile ei despre generaţia postmemory, observa că postmemoria este o formă puternică de memorie tocmai pentru că legătura cu obiectul sau sursa sa este mediată nu prin reamintire, ci prin proiecţie, închipuire şi creaţie. Şi un fenomen similar de proiectare, undeva între inventare şi recunoaştere, este comun în insistenţa şi efortul fiecăruia dintre membrii familiilor din Trilogie. În acest sens sunt foarte subtile secvenţele de oglindire, răsfrângere în apă, sau gesturi evidente, cum e portretul de grup mama-tata-fiul în faţa oglinzii.

Partea de mijloc are o energie şi o efervescenţă rare şi este meritul celor doi actori, Alex Calangiu şi Vlad Udrescu, care spun/ descriu/ trăiesc foarte convingător povestea lor de iubire. Şi dincolo de coduri sexuale, o aventură se transformă într-o foarte complicată poveste de iubire, între un profesor şi tatăl unuia dintre elevii săi. Structura indirectă a dialogului se păstrează şi aici, dar adresarea este la persoana a doua, indiciu clar că nivelul de apropiere, de confruntare este mult mai ridicat. Reconstituirea unei iubiri presupune reconcilierea a două scenarii diferite, în care declaraţiile şi confesiunile sunt mereu în contratimp, între vulnerabilitatea mascată a profesorului, Vlad Udrescu, o combinaţie explozivă de ludic şi şarm şi sentiment, şi vulnerabilitatea jucată a tatălui de familie, ce se abandonează cu voluptate într-o relaţie ce încalcă toate convenţiile, iar Alex Calangiu are această atitudine „je m’en fiche”, care destabilizează. Parcă suntem într-un film de Xavier Dolan, cu iubiri capricioase şi imaginare. Moartea fiului într-un accident întrerupe tumultul în care sunt prinşi cei doi, provoacă un moment de reflecţie şi, cuprins de culpabilitate, tatăl revine alături de soţia sa. Dar despărţirea este temporară, teama că în cele din urmă Daniel va deveni o amintire atât de rară îl readuce aproape de cei care l-au cunoscut, de colegii lui, de profesorul lor. În sala de clasă, în banca lui, tatăl exclamă „eu sunt el!”, şi dialogul despre imposibilitatea de-a măsura/ exprima intensitatea durerii îi apropie din nou, îşi reconsideră alegerile, este gata pentru un nou început, o familie nouă, un vis frumos, în care partenerul său crede încă o dată şi este amăgit iar şi se trezeşte singur, singur. Şi muzica lui Mihai Pleşa susţine toată atmosfera senzual-melancolică, la fel şi prezenţa lui pe tot parcursul spectacolului, sugestie a prezenţei fantomatice a fiului.

Alternanţa realitate exterioară-viaţă interioară, alternanţa dintre ceea ce pot fi părţi separate ale uneia şi aceleiaşi persoane este mult mai extinsă în partea finală, ce redă tentativa de reconciliere mamă-fiică, o schemă de relaţii de familie dificile, un trecut sinuos şi un prezent la fel de dificil. Fiica este poate cel mai traumatizat personaj din Trilogie. Ramona Drăgulescu are o interpretare hipersensibilă a acestui personaj care concurează de la naştere cu amintirea surorii ce a murit, iar Raluca Păun în rolul mamei, acidă şi sentimentală, găseşte şi acum tonul potrivit. În acest context, întrebarea este aceeaşi: este posibilă împăcarea cu trecutul, renunţarea la obsesiile acestuia? Iar aici răspunsul este afirmativ, soluţia este ajustarea aşteptărilor, „o doză mai mică de tine”, soluţia e iubirea, undeva între tentaţia distanţării şi cea a proximităţii.

Trilogia memoriei este un spectacol-explorare, cu o formulă stilistică singulară, dar, mai ales, un spectacol terapie, despre cum îmblânzeşti, stăpâneşti ceea ce nu poate fi stăpânit, îmblânzit.