Festivalul Internaţional „Shakespeare” s-a aflat la aniversare, iar atmosfera care a înfăşurat întregul oraş, ,,febra festivalului”, a fost pe măsură: teatrul creează comunităţi. Nu este un slogan, ci realitatea. Dincolo de numărul de evenimente, sunt artiştii care oferă teatru, expoziţii, întâlniri, ateliere, concerte, Shakespeare Dimensions, o incursiune în realitatea virtuală, şi Shakespeare Village. Organizatorii au fost: Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, Fundaţia Shakespeare şi UNATC Bucureşti. Au fost spectatori şi spectacole care au provocat discuţii/ controverse/ încântare/ entuziasm.

Wilson, ajuns la vârsta lui Prospero, continuă să creeze uimire, bucurie, magie într-un spectacol cu note autoreferenţiale, demiurg/ dramaturg, el construieşte o insulă de comedie, o feerie, o starry night, o noapte înstelată, cum sugerează cortina. Dincolo de carnavalesc, defilarea personajelor introduce/ reintroduce spectatorii în universul wilsonian, în acţiunea performată repetitiv, în stilul „manierat-politicos”, în care actorii nu construiesc personaje, cât adoptă o poziţie în spaţiul imaginii scenice. Tot spectacolul este o construcţie elaborată de astfel de momente, compoziţii vizuale intense, năucitoare, cum este „furtuna“, orchestrată autentic, noapte şi ceaţă, lumini şi umbre, un traseu sonor ce ne transportă direct pe insulă. La fel este apariţia lui Ariel, figură angelică, desprinsă parcă din tablourile vechilor maeştri cu un mesaj repetat iar şi iar „din vise avem făptura plămădită/ şi scurta viaţă ne-o împresoară somnul“, sau dansul Mirandei şi al lui Fernando regizat de Prospero, în clarobscur. Veselin Mezekliev, în rolul magului, combină vulnerabilitate fizică şi putere spirituală supremă, el e marele manipulator, iar arta lui e perfect controlată, ca şi decizia de a renunţa la „arma atotputernică’’. Ariel îşi recapătă libertatea, Caliban, insula, şi, ca în orice comedie-feerie, răul este eliminat prin puterea magului artist. În acest context mesajul lui Ariel devine şi mai clar, toată magia este posibilă numai aici, pe insulă, în minunata lume nouă, numai acum, în această „Perfect Day”, cum spune cântecul Mirandei.

Un spectacol pentru cei care n-au fost niciodată la teatru, sau nu prea merg la teatru, sau zic că nu le place la teatru. Bine, şi pentru cei care merg mai des, pentru că Scorpia neîmblânzită de Leta Popescu este aşa ca un tort cu multe straturi sau un palimpsest de imagini şi poveşti pentru fiecare şi o colecţie de replici şi faze: „zi-le din Shakespeare!”. Este şi cu iubire (de teatru) şi de concepte. Regizoarea Ruxandra transmite live spectacolul scris de dramaturga Ana, un proiect pentru un celebru teatru berlinez, iar demersul lor de rescriere a textului shakespearian cuprinde o relocare a poveştii în România anilor ‘80. Istoria lui Petruccio şi a Caterinei devine cea a părinţilor Cristinei, naratoarea spectacolului, care expune o „îmblânzire” în cheie personală, o reconstituire cu fotografii, cu un scanner, un retroproiector, un colaj de imagini ce însoţeşte un montaj de secvenţe dramatizate în care protagoniştii, Petre (Petruccio), Caterina, Bianca şi meşterul, sunt pe scenă, iar în sală se întâmplă un alt spectacol, cel al regizoarei la un pas de a-şi realiza visul, colaborarea cu teatrul Schaubühne, şi show-ul spectatorului turmentat care intervine, întrerupe actorii; el e elementul care dinamizează structura spectacolului construit de Leta Popescu în direcţia teatrului popular, cel care „anulează barierele“ între spectacolul pentru publicul larg, spectacolul experimental şi cel cu miză social-politică, militant. Şi una din dorinţele acestui spectator neîmblânzit, pe care plasatoarea încearcă să-l scoată din sală, este să participe la un Q&A, dar de fapt toată punerea în scenă e un fel de Q&A, toate discuţiile din teatrul de azi, conflictul dintre generaţii, subiecte sensibile, întrebări şi posibile răspunsuri sunt dramatizate şi livrate într-un spectacol neconvenţional, ce se deschide ca o pupa russa, în care fiecare personaj are minutul său de glorie/ revendicare a spectacolului, şi actorul vedetă care se revoltă şi îşi convinge colegii să accepte varianta clasică, şi regizoarea secundă, şi mama actorului (Irina Wintze, formidabilă) care nu înţelege subtilităţile mesajului feminist propus de Ana şi Ruxandra şi mai ales intervenţiile domnului Sergiu (Adrian Cucu are sub control efectele comice şi realizează un personaj antologic) care recunoaşte că nu a înţeles tot, are un monolog al bufonului/ nebunului ce spune adevărul. Este teatru în teatru şi meta-teatru, şi „Scorpia c’est moi“, metamorfozarea femeii îmblânzite în fluture sau în gândac, şi da, pe parcurs se produce o îmblânzire a spectatorului, dar mai ales o educare/ instruire.

Noaptea regilor când totul este posibil şi spiritul lui „cum vă place” guvernează, comedie festivă şi sărbătoare a exceselor, a nebunilor şi a zadarnicelor chinuri ale dragostei, A douăsprezecea noapte străluceşte la propriu în spectacolul lui Andrei Şerban, cuprins între faldurile cortinei argintii şi ale jocurilor de lumini, un spaţiu scenic ce susţine transgresiunile personajelor, un spaţiu în care regizorul reflectă felul în care teatrul lui Shakespeare este performat azi, cum coexistă şi se adaptează orizontului cultural, o explorare a dualităţii sexuale, iar finalul fericit include şi ruperea cuplurilor clasice şi reunirea-îmbrăţişare a cuplului Olivia-Cezario.

Integrate decorului, costumele realizate de Carmencita Brojboiu funcţionează ca mijloc de desemnare a identităţii sau de contrafacere, şi costumele sunt somptuoase cum este mantia în care Orsino se mai pierde, sau diafane pentru Viola, care chiar deghizată trebuie să-şi menţină ambiguitatea. Cristiana Luca îşi joacă foarte fin rolurile, creează acea „impresie de adevăr” în relaţie cu Orsino şi cu Olivia. Partitura dramatică şi partitura comică au ca liant complotul împotriva lui Malvolio, un Malvolio dezlănţuit în răutăţi, cum îi spune şi numele, dar aici, în interpretarea lui Emilian Oprea, are o înfumurare carismatică, are complicitatea publicului. Maria, în schimb, nu pare servanta clasică, şi stilul masculin anunţă natura mult mai dinamică, costumul cadrilat o integrează în suita demonică a lui Woland (diavolul ce corectează răul). Toată strategia Mariei în pedepsirea lui Malvolio are ceva diabolic, ca şi scena în care hărţuirea lui Malvolio este la limita sadismului. Ecaterina Elena Lupu reuşeşte să compună foarte bine acest rol-provocare şi este susţinută pe măsură de trupa clovnilor „naivi”, sir Toby şi sir Andrew, şi de clovnul viclean, Feste (Ştefan Mihai), al cărui performance muzical din final e formidabil şi închide rotund această nemaivăzută noapte.

Sub semnul muzicii debutează şi noaptea pusă în scenă de Alexandru Mâzgăreanu, „Nights in white satin”, lumini şi fum şi o atmosferă de party retro, iar muzica e „a inimii hrană” şi calea de acces către inima publicului. Olivia şi Orsino, Cerasela Iosifescu şi Dan Bordeianu, conduc şi sunt conduşi de jocurile dragostei şi fiecare aduce o notă distinctă personajului, Olivia, rafinată, fină, îşi trăieşte pasiunea cu intensitate controlată, Orsino, aparent distant, dar cu o sensibilitate aparte, va fi trezit din apatie de interacţiunea cu Viola/ Cezario. Daria Pentelie are profunzime şi intuiţie şi vine cu spontaneitate în această montare clasică, corectă. Dar abordarea clasică funcţionează în cazul lui Malvolio, Alexandru Jitea joacă personajul în esenţa lui, pentru el ipocrizia este o a doua natură, Malvolio ajunge să se identifice cu masca lui, este ipocrit cu ceilalţi, este ipocrit cu sine, fiind un reprezentant al puritanismului ipocrit. Farsele pe care le născocesc Maria şi Feste sunt deplin justificate. Sir Toby, unchiul Oliviei (Mihai Marinescu), se află în centrul tuturor situaţiilor comice, cu un umor exploziv, însă Feste este personajul care coagulează acest spectacol inegal, finalul îi aparţine lui Feste, lui Tudor Cucu Dumitrescu, al cărui bufon caută şi găseşte cele mai neaşteptate efecte teatrale, şi ironie comică, şi vervă, iar cântecul lui se aude şi rămâne cu noi, cu toată încărcătura şi tristeţea şi adevărul lui: ,,but that’s all one, our play is done, and/ we’ll strive to please you every day”.

Robert Lepage spune că piesele lui Shakespeare sunt ca nişte sculpturi, sunt multidimensionale şi trebuie rejucate până li se dezvăluie şi ultima faţetă posibilă. Dialogul lui Lepage cu Hamlet a început din 1995 cu Elsinore, pe care îl considera un „joc Hamlet”, joc scenografic-spectacol solo, în care limitele corpului într-un spaţiu provocator sunt puse la încercare, şi a continuat ulterior cu Hamlet Colaj, pus în scenă în 2014.

Hamlet, prinţul Danemarcei, la o distanţă de aproape zece ani, spectacol de teatru non-verbal, propune o revenire/ reafirmare a esteticii sale, libertatea corpului, „politica corpului, a emoţiilor şi a relaţiilor”. Invitaţia „bear with me...” de a avea răbdare/ încredere şi jocul semnăturilor lui Shakespeare sunt primele din cele şapte replici care jalonează scenariul dramatic, iar cortina traversează scena, dezvăluie masa, ospăţul regilor şi dansul elaborat, muzica, costumele din materiale preţioase.

„E ceva putred în Danemarca” şi stafia regelui îşi face apariţia într-o secvenţă hipnotică din teatrul de lumini şi umbre. Conexiunea scenografie-corp-dans este şi mai evidentă în Cursa de şoareci, Hamlet şi Horaţio poartă măştile invers şi dansul lor se petrece cu spatele la curteni/ la spectatori, şi acesta este unul dintre momentele de impact ale spectacolului. James Reynolds, unul dintre exegeţii lui Robert Lepage, vorbeşte de „împachetarea” semnificaţiilor în imagini sau personaje din spectacol, de un proces de condensare semiotică, de o acumulare care, ajunsă la punctul culminant, devine copleşitoare. Şi acest tipar este impecabil construit în coregrafia lui Guillaume Côté, care îl interpretează pe Hamlet, într-un performance exemplar. Unul dintre punctele de convergenţă este semnalat de un alt joc de cuvinte, „words, words, words” se transformă în „sword, sword, sword”, cuvintele devin arme, spada lui Hamlet vibrează, totul vibrează, suntem avertizaţi „The play’s the thing”, piesa este instrumentul care va atinge conştiinţa regelui, mărturie pentru forţa şi măreţia teatrului.

Replicile-cheie se integrează stilului narativ specific lui Lepage şi spectatorii sunt provocaţi să vadă, să înţeleagă linii de legătură, idei, emoţii care pregătesc evenimentul dramatic, confruntarea dintre Hamlet şi Laertes, spadele înfăşurate în panglici subţiri, albă pentru Hamlet şi roşie pentru Laertes, se desfac într-un duel foarte elaborat, foarte spectaculos vizual şi „the rest is silence”. Hamlet, prinţul Danemarcei este o lecţie de complexitate şi simplitate.