Summertime. Festival time. Şi a fost a şasea ediţie a Festivalului TNT, lucruri cool şi extraordinare s-au întâmplat, inaugurate de un preview al spectacolului, Reconstituirea, în regia Catincăi Drăgănescu, un showcase care a inclus şase spectacole semnate de şase tineri regizori din promoţia 2024, cu alegeri curajoase (10, The Man outside, Peste cadavrul meu) sau mai ludic-poetice (Memoriile unui Lolo), cu Cinema night şi cu sezonul spaniol care continuă în forţă – confruntările dramaturgilor spanioli contemporani, patru zile cu aceeaşi atmosferă efervescentă ca de fiecare dată, platformă de întâlnire, dezbateri, de feedback imediat, proiecte, parteneriate, oportunităţi pentru această comunitate creativă: the People of TNT.

„O piesă pe care niciun teatru nu vrea să o joace şi niciun public nu vrea să o vadă” este motto-ul din Afară, în faţa uşii, singura dramă a lui Wolfgang Borchert, protest împotriva puterii distructive a războiului (regia: Alexandru Ianăşi, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”). Este un spectacol ce se revendică teatrului expresionist, teatrul ca strigăt de trezire. Protagonistul, Beckmann, este un simplu soldat, victimă a istoriei, nu actor, mai mult, condensarea experienţelor lui pe front şi după terminarea războiului îl transformă într-un ,,strigoi al istoriei”. Mesajul este livrat nu numai de poveste, cât şi prin universul vizual, decor/ costume. Pentru Beckmann nu mai există acasă, el rătăceşte prin scena căptuşită în negru, textura de smoală, apele râului Elba, poluat, contaminat, scaunele care atârnă şi mai ales ochelarii din echipamentul militar, protecţie fizică/ protecţie simbolică împotriva ororilor. Beckmann parcurge o odisee inversă, acasă nu-l aşteaptă nicio Penelopă credincioasă, în locul lui este un alt soldat, apele Elbei, „fată cumsecade”, nu-l primesc, este salvat de o altă tânără, este primit în braţele şi în casa ei. Istoria se repetă, dar acum Beckmann este cel care ia locul unui camarad de război. Responsabilitatea deciziilor din viaţa personală se cumulează culpabilităţii din viaţa de soldat. Încercarea eliberării de sentimentul de învinovăţire eşuează, vizita la familia colonelului şi confruntarea acestuia au un efect invers: ,,să prezinţi momentul acesta pe scenă”, îi sugerează colonelul. Următoarea oprire: teatrul şi ,,audiţia” lui Beckmann este acceptabilă, prea tezistă, şi verdictul maestrului (personaj extravagant, un bufon/ Joker pragmatic) este revelator: ,,Arta nu mai are nici cea mai mică legătură cu adevărul”. Adevărul este aproape imposibil de acceptat, pentru că ,,acasă” nu poate fi regăsit nici în casa părinţilor, ocupată de alţi locatari, iar o vecină îl informează indiferent că, acuzaţi fiind de nazism, părinţii lui ,,s-au denazificat, s-au gazat”. Structura dramatică a acestei vieţi nu are niciun punct culminant, ea continuă doar în jos, Beckmann s-a pierdut pe sine. Dialogul final cu cerşetorul care se recomandă „Eu sunt bunul Dumnezeu”, un Dumnezeu care stă afară şi nimeni nu-i deschide uşa, aminteşte de parabola cu care George Steiner încheie Moartea tragediei – Dumnezeu care s-a retras pentru a nu da ochii cu ororile oamenilor. Beckmann, ca victimă, presupune că Dumnezeu l-a abandonat, Dumnezeu susţine contrariul: „Copiii mei s-au îndepărtat de la mine, nu eu de la ei”.

Fără un ,,acasă” este şi Emma, protagonista din Lucruri mici şi extraordinare (regia: Rebeca Creţu, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”). Emma şi părinţii ei au fost forţaţi să-şi părăsească ţara care nu mai este sigură din cauza situaţiei politice, ei riscă să aibă aceeaşi soartă ca unchiul Emmei, foto-reporter care dispare fără urmă. Textul scris de Daniela Arrojo şi Micaela Granajo se încadrează categoriei teatru pentru copii şi tineret, dar spectacolul realizat de Rebeca Creţu este pentru toate categoriile de vârstă şi un rol central îl are decorul elaborat, scena compartimentată de pânze largi, albe, imprimate cu scrisorile Emmei către cei care au rămas acasă. Ce înseamnă şi cum afectează procesul de emigraţie copiii, cum îl explici unei fetiţe aşa ca Emma, curioasă, curajoasă, o altă Dora, la Exploradora, care, deşi are doar opt ani, are un univers al ei, o colecţie de obiecte extraordinare. Un muzeu al acestor lucruri, cuprins într-o mini-instalaţie, echipamentul de exploratoare cu peste douăzeci de buzunare, scrisorile, desenele, toate acestea completează imaginea Emmei, sensibilitatea ei aparte. Spectacolul documentează acest efort de adaptare, de recompunere a microuniversului cu lucruri mici, o disaventură în care partener îi este un pisic poliglot. Inocenţa şi naivitatea Emmei sunt mereu acolo şi jocul Denisei Dutcovschi le accentuează, şi exagerarea aceasta intenţionată sparge blazarea/ condescendenţa spectatorilor adulţi. Scrisorile, sfaturile bunicii sunt universal valabile, trebuie doar să respecţi primul punct din regulamentul muzeului, să ştii să priveşti, şi vei întâlni lucruri, persoane extraordinare, te vei maturiza mai repede fără să renunţi la candoare.

„Dumnezeu ne-a lăsat baltă, ne-a lăsat zece porunci şi a şters-o. Se descurcă fiecare cum poate.” Şi asta fac personajele din 10 de Csaba Székely (regia: Norbert Nagy, Universitatea de Arte din Târgu-Mureş), se descurcă, supravieţuiesc într-o lume fără repere, România reală, neîmblânzită. O fată în sala de urgenţe, un soldat la recuperare, un tată abuziv, o doctoriţă ce merge în Afganistan, un lover boy sau cel mai de treabă ticălos: Vulpoiul, un mecanic fost preot, vinovat/ nevinovat de repetate delapidări, un chirurg estetician, o vânzătoare la un butic de cartier, şi toate aceste personaje se intersectează în zece capitole, fiecare marcat de una dintre Poruncile Decalogului, într-o construcţie dramatică complicată, în care personajele migrează dintr-o poveste într-alta, fiecare cu identităţi multiple. Vulpoiul este soldatul din Afganistan, morala este amplificată prin relevarea unor existenţe anterioare, prin statutul dublu al personajelor, când victime, când vinovaţi. Cele câteva momente de teatru pur, cum este performance-ul colectiv cu Personal Jesus, sudează temporal traume şi teme comune, dar twisturile se ţin lanţ, surprizele se acumulează ca într-o melodramă de Almodovar, un demers ambiţios al regizorului care a ajuns la spectatori (cei care au rămas în sală) şi datorită echipei de actori.

O menţiune specială pentru proiectul de schimburi culturale prezentat de Institutul Cervantes, „Combates de dramaturgia”, confruntările dramaturgilor spanioli contemporani, cu Alex Stanciu, entuziast şi inspirat maestru de ceremonii, pentru cele patru spectacole lectură în regia lui Bobi Pricop şi Mihai Gligan, toate foarte bune, dar Tandreţe de Alfredo Sanzol a fost perfect, şi textul, şi jocul/ lectura actorilor, o sărbătoare a râsului, spiritului şi intertextului shakespearian: naufragii, insule magice, iubiri (im)posibile.