Neînţelegerea de Albert Camus

Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

• Regia: Bobi Pricop

• Decor: Oana Micu

• Costume: Oana Micu şi Lucian Rusu

• Sound Design: Eduard Gabia

• Light Design: Costi Baciu

• Distribuţie:

Mama – Diana Văcaru-Lazăr

Martha – Cendana Trifan

Jan – Marius Turdeanu

Maria – Raluca Iani

Servitorul – Pali Vecsei

• Video – Daria Mitea şi Darius Blemovici

• Regie tehnică: Ştefan Bucşa

• Video: Claudiu Mihăilescu

• Sunet: Bogdan Ropcean

• Lumini: Sergiu Paşcalău

• Machiaj: Elena Vlad

• Manager proiect: Claudia Maior

• Foto credit, TNRS: Vlad Dumitru

Faptul divers din Neînţelegerea apare anterior la Albert Camus. Arthur Meursault, protagonistul din Străinul, citeşte în închisoare povestea unui călător care se întoarce incognito la hanul familiei sale, unde este jefuit şi ucis. Chiar dacă acest Oedip invers respectă regulile tragediei clasice, Camus scrie o tragedie modernă în care absurd şi revoltă se suprapun.

O ţară din Europa, un hotel izolat, locul unde nu se întâmplă aparent nimic, un loc blestemat, straniu cum îl percepe imediat călătorul, iar gazdele, mama şi fiica, se confundă cu spaţiul acesta neprimitor, îmbrăcate în negru, încremenite, cu privirea fixă, cu mişcări mecanice. Marta, fiica, are un comportament controlat, care nu se animă nici când vorbeşte de mare, visul ei secret e o nouă viaţă şi dezastrul se produce mai puţin din orbire, specifică tragedienilor greci, cât dintr-o dorinţă disperată de fericire şi o energie distructivă pe măsură.

O poveste inspirată dintr-un fapt divers, fiul rătăcitor întors acasă pentru a-şi ajuta familia, două femei singure care nu mai suportă întunericul, spaima, singurătatea, vor soare, căldură, un nou început şi pentru asta sunt gata de orice, chiar să asasineze şi să jefuiască orice călător le trece pragul. Bobi Pricop alege să transfere centrul de interes pe performance-ul celor două personaje feminine: fiica (Cendana Trifan) şi mama (Diana Văcaru-Lazăr), două personaje, două camere care înregistrează, două ecrane uriaşe pe care sunt proiectate, urmărite cele mai fine reacţii. Şi spectatorii oscilează între personaje, empatie pentru Marta, empatie pentru victimele ei, iar intenţia lui Camus este transpusă original în spectacol, forţele ce se înfruntă sunt la fel de legitime, au argumente la fel de puternice. Senzaţia de disconfort, incertitudine este amplificată, apropierea excesivă de personaje, ecranele care arată tot şi, totuşi, privirea Martei nu trădează nimic, masca rămâne la locul ei, iar interpretarea contează pe control, mişcări şi gesturi reţinute, rigide. Personajul sub lupă, experienţa absurdului capătă în aceste scene expresia perfectă, spectacolul trăirilor interioare sunt abil ascunse. Spre deosebire de celelalte personaje, mama este lipsită de un nume, caracteristică ce o transformă într-un simbol sau o reprezentare a maternităţii. Diana Văcaru-Lazăr are o exprimare nuanţată, în jocul ei se fac simţite accente de distanţare, un cinism temperat.

Crimele au luat viaţa călătorilor, dar au distrus şi viaţa celor două femei. Sunt victime directe şi victime indirecte, o tragedie continuă. Şi concepţia drastic-pesimistă a teatrului lui Albert Camus este transpusă exemplar de decorul Oanei Micu, totul e negru, costume, scena, o mare de negru, zidurile gri şi suprapunerile acestea de non culoare amintesc de Pierre Soulages şi tablourile sale monocrome „outrenoir”, un „câmp mental altul decât negru”, care poate reprezenta şi ordinea şi dezordinea.

Fiul, surescitat, neliniştit, uimit că nu a fost recunoscut, nu renunţă la ideea de a face o surpriză, chiar dacă nu ştie cum să procedeze, nu găseşte ,,cuvintele potrivite”, sintagmă pe care o reia, şi dialogul nereuşit, efortul fratelui de a se apropia de soră are efectul contrar, povestea lui despre Africa o atinge pe Marta, este curioasă, îşi imaginează marea şi uită remuşcările. Planul decurge aşa cum este proiectat: camera e pregătită, o ceaşcă cu ceai, somn, apoi corpul adormit este azvârlit în apele râului. Fiul bea ceaiul pe care nu l-a cerut, mama vine să ia tava, ar fi vrut să-l oprească, e prea târziu. „E o neînţelegere”, i se spune, o neînţelegere este şi paşaportul pe care Marta îl verifică sumar. Presiunea nenumită, imposibilitatea unui dialog (servitorul nu scoate niciun cuvânt), răceala, respingerea îl descurajează pe fiu, care anunţă că vrea să plece chiar în seara aceea. Marius Turdeanu aduce în scenă un Jan a cărui umanitate şi atitudine generoasă îl prind într-o situaţie fără ieşire, secvenţele cu mama sunt cele mai tensionate, construite fin, iar dincolo de statutul său de victimă tragică, el are intuiţia acestei condiţii.

Marta exultă: „Sunt mai frumoasă?”, o întreabă pe mama ei, „crima e frumoasă”, îi răspunde aceasta, şi toată grozăvia aminteşte de Pui de găi arghezian, cu diferenţa că dezumanizarea mamei nu e definitivă, ea are remuşcări, în schimb, Marta, conştientă în orice moment de ceea ce vrea şi ce face, surprinde prin calmul cu care se abandonează exceselor situaţiei, precum în scena crimei, râul care se umflă, un fum alb se ridică din bazinul de sticlă, imagine superbă, sau când montează/ demontează camera călătorului.

Punctul culminant, aflarea identităţii celui asasinat este anti-climatic, servitorul le arată paşaportul, o imagine ca din tabloul lui Munch, cu ţipătul mut al mamei. Şi, de fapt, momentul culminant se întâmplă acum în înfruntarea mamă-fiică, între speranţa abandonată şi speranţa absolută, între Marta care pretinde libertatea, soarele, viaţa, care, ca o Medee modernă, anunţă că ar fi dus la capăt planul indiferent de identitatea călătorului, şi groaza şi resemnarea mamei, prea obosită pentru această lume monstruoasă, sfâşiată de îndoieli, pentru ea nu mai există niciun loc unde ar putea merge, niciun refugiu. Justificările Martei sunt foarte convingătoare, sacrificiul celei care a rămas, mică şi întunecată, încremenită în viaţă, la fel, revolta împotriva celui care a plecat, ea este convinsă că pentru un om care a trăit din plin, moartea e un fapt neînsemnat. Marta se dezlănţuie şi jocul Cendanei Trifan are acum o energie brutală ce se manifestă şi în confruntarea cu soţia fratelui său. Implacabilă, ea recunoaşte crima, şi e poate una dintre cele mai terifiante figuri feminine ce apar pe scenă. Autovictimizarea ei repetată, în faţa mamei, în faţa soţiei fratelui, contrariază şi convinge şi din nou se manifestă acel tragic estetic existenţial pur, în care, în interiorul conflictului, forţele opuse sunt la fel de îndreptăţite. Soţia, Raluca Iani, o interpretare între vulnerabilitate şi determinare, cere ajutorul servitorului şi acesta rosteşte primul „nu”, un nu categoric, şi nu e un răspuns al divinităţii, cât o absenţă a divinităţii.

Spectacol de profundă sondare a degradării umanului, Neînţelegerea, cu o tensiune insuportabilă, ce marchează publicul prin intensitate, răspunde întrebărilor lui Camus din Viitorul tragediei, despre posibilitatea tragediei moderne, despre un teatru al epocii care să purifice. Absurditatea vieţii umane nu este răspunsul, ci nimic mai mult decât începutul unei mari reflecţii asupra sensului existenţei, mesaj livrat ireproşabil prin viziunea comună a lui Bobi Pricop şi a Oanei Micu, prin prezenţa deconcertantă şi interpretarea remarcabilă a Cendanei Trifan, întrupare de gheaţă a unei umanităţi pierdute.