„Beauty and human compassion/ Struggle within one’s heart.” Aşa a început „Săptămâna Purcărete”, cu Povestea prinţesei deocheate, şi tot universul lui poetic şi personal, ludic şi senzual e aici, în povestea prinţesei Sakura (floare de cireş), în fragilitatea/ forţa lui Iustinian Turcu, în prezenţa magnetică a Ofeliei Popii, în efortul colectiv de a menţine intensitatea şi ritmul, în bucuria de a face/ dărui teatru, iar spectacolele selectate sunt Purcărete, marcă înregistrată, şi nu îţi rămâne altceva decât să fii privitor „ca la teatru” şi să te laşi cucerit şi convins.

O tragedie veninoasă. Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, Iaşi

Women beware women de Thomas Middleton, şi titlul original poate fi avertisment pentru femei/ împotriva femeilor, iar traducerea lui Silviu Purcărete, O tragedie veninoasă, cuprinde tot ce este melodramatic şi excesiv şi spectaculos în acest text. Punerea în scenă urmează sugestia oximoronului din titlu, între coloanele grandioase şi paturile de fier/ de azil, între măreţia cetăţii şi decăderea, decadenţa locuitorilor săi. O intrigă simplă se desfăşoară cu claritatea unei partide de şah jucate până la final, fără ezitări. Livia, Bianca şi Izabella par să fie simpli pioni care servesc intereselor soţilor, părinţilor şi singura soluţie de emancipare e prin asocierea cu bărbaţii puternici din cetate, prin copierea comportamentului masculin, iar Livia, din poziţia ei de văduvă, are cea mai mare libertate de mişcare, ea e cea care face şi desface toate aranjamentele, rafinată şi perfidă inventează o poveste prin care Izabella, nepoata ei, să accepte iubirea incestuoasă a lui Hippolito, respinsă înainte, ea e cea care facilitează întâlnirea dintre Bianca şi duce. Ada Lupu creează un personaj magnific, piciorul imobilizat nu o împiedică să se mişte, dimpotrivă, ea construieşte în jurul acestui defect fizic, speculează o falsă vulnerabilitate, controlează tot şi scena în care o invită la o partidă de şah pe mama lui Leantio se desfăşoară fără greş, e acea scenă evocată şi de T.S. Eliot în The Waste Land, ca metaforă a aventurii amoroase. Bianca este invitată să admire operele de artă din casa Liviei, şi aici decorul/ jocul cu turnanta este strategic în jocul de seducere a tinerei de către duce, cea mai măreaţă operă de artă convinge, cucereşte sau ameninţă voalat.

Ce uimeşte şi ispiteşte spectatorii este desfăşurarea de intrigi, uneltiri, discordia ce cuprinde toate personajele. Izabella şi Bianca în căutarea răzbunării acţionează fără milă. Mălina Lazăr este la fel de convingătoare atât în iubirea ei pentru Leantio, cât şi în cea pentru duce, trece din rolul de ingenuă în cel de amantă diabolică, încearcă să-l otrăvească pe cardinal şi-l ucide din greşeală pe duce. Dincolo de tragedie domină farsa, crimele din eroare, crime care nu respectă „scenariul” şi transformă balul într-o grotescă mascaradă cu aburi, săgeţi şi băuturi înveninate. Ideea de tragicomedie transformată în comitragedie este susţinută şi de finalul aproape ratat, în care mama îi elimină cu o mitralieră pe cei care au scăpat de otravă, dar se salvează, printr-o şotie deşteaptă, Protejatul (după cum îi e şi numele) se iveşte dintr-o trapă, uluit şi zăpăcit.

Gertrude. Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti

„Formula lui Hamlet: 99% simţire şi 1% raţiune. Sau invers.” Aceasta este şi formula rescrierii lui Hamlet de către Radu F. Alexandru, istoria din perspectiva lui Gertrude. Rezultatul acestei aventuri riscante revelează calităţi dramatice pe care intuiţia lui Silviu Purcărete şi a echipei sale creative le combină într-un spectacol de excepţională imaginaţie plastică. Şi primul pas în reconstrucţia lumii/ universului Hamlet este recentrarea privirii, o privire care decupează şi focalizează, cortina alunecă vertical şi orizontal, secţionează scena, încadrează personajele, fixează tablouri. Pentru a echilibra perspectiva feminină, distribuţia este exclusiv masculină, Claudiu Bleonţ în rolul reginei, nimic forţat în acest travesti, dimpotrivă, less is more, detaliile, tonalitatea vocii, satinul şi mătăsurile care o acoperă/ descoperă pe regină sugerează senzualitatea, pasiunea care declanşează tragedia. Ideea de bază din Gertrude este asumarea şi apărarea relaţiei cu Claudius, personajul shakespearian era definit de ambiguitate şi mister, aici însă justificarea adulterului, legitimizarea iubirii sunt în centrul acţiunii. Şi Hamlet? Unde e Hamlet în această variantă? Este el 99% simţire cum crede regina sau e dominat de raţiune cum susţine unchiul său? Marius Manole cuprinde toată contradicţia lui Hamlet, într-un permanent dialog între energii /emoţii şi conştiinţă, şi pathos, disperare şi resemnare.

O atmosferă din tablourile negre ale lui Goya, nebunie şi cele mai întunecate impulsuri, Ofelia ca un înger negru intră în zbor în scenă şi Lari Georgescu e superb, iar scenografia lui Dragoş Buhagiar la fel, şi luminile mici în care pâlpâie speranţa, umbrele, incidenţa luminii, opacitatea, totul sugerează confruntarea întuneric-lumină, a fi sau a nu fi, ,,viaţă sau onoare? Şi scena se deschide la propriu, iar în extremitatea opusă se ghiceşte decorul din Gertrude. Strigătul, spectacol în regia Denisei Hălăngău, ce a avut premiera cu câteva zile în urmă. Jocul coincidenţelor/ dialogului între rescrieri se opreşte aici pentru că piesa lui Howard Barker este declarativ „tragedia lui Gertrude”, o feminitate eliberată/ emancipată, excesiv violentă, care ordonă uciderea lui Claudius, nu explică. În spectacolul lui Silviu Purcărete, scenariul dramatic mizează pe o istorie alternativă, disculparea crimei prin iubire, o iubire care justifică tot. Claudiu Bleonţ şi Mircea Rusu/ Claudius îşi înţeleg foarte bine personajele, creează iluzia acestei iubiri, mai mult, în întunericul fin, vocile lor se confundă, travestiul e pentru o clipă suspendat, şi ambiguitatea e un răspuns, Hamlet îl respinge şi alege să rămână credincios sieşi, să rămână „Singura pată de lumină într-o lume peste care s-a lăsat bezna”, cum îi spunea Yorik.

Plugarul şi Moartea. Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, Iaşi

Plugarul şi Moartea de Johannes von Tepl, text major al literaturii medievale, construit după schema tradiţională a disputatio, opune un văduv îndurerat şi revoltat morţii, care tocmai i-a luat fiinţa iubită, dialog fără sfârşit, pe care numai intervenţia divină îl poate închide în capitolul final. Şi încă o dată Silviu Purcărete e ochiul care vede şi cuprinde spaţii ale minţii, ale sufletului, el transformă acest dialog într-un monolog interior şi scena se preface într-un spaţiu în care cei morţi se întâlnesc cu cei vii. O cameră cufundată în penumbră, liniştea care se menţine minute întregi, întreruptă de zgomotul maşinii de scris, de strigătul bărbatului care cheamă Moartea să-şi împărtăşească furia şi durerea cu el. Plugarul e substituit de scriitor, iar din poziţia sa face inventarul durerii şi rechizitoriul lui e primit cu înţelegere, cu umor sau sarcasm. Şi Moartea are ceva din solemnitatea elegant-ludică a siluetelor lui Magritte.

Complexitatea textului este susţinută prin complexitatea vizuală, imaginea care „trece” compune universuri fictive, irepetabile, posibile numai în acest plan al prezentului placat dramatic de trecut, prin apariţiile soţiei preaiubite, prezenţă-absenţă, ea plimbă un cărucior, aşază masa la care se insinuează perfidă Moartea, şi nu doar la masă, ci şi în spaţiul matrimonial, în pat rămâne ţărână şi soţia, ,,fericita privelişte a ochilor”, dispare.

În centrul acestei experienţe se află teama şi, simultan, satisfacţia unei confruntări frontale cu moartea, un corp-non-corp care se materializează ca o hologramă, şi realitatea virtuală propune un spaţiu nelimitat de joc, de posibilităţi, iar meritul e al lui Andrei Cozlac, care configurează un grandios ceremonial vizual în care domină proiecţia când multiplicată, când supradimensionată a Morţii, a unei ameţitoare alterităţi: „Nu suntem nimic şi totuşi suntem ceva. Suntem nimic pentru că nu avem nici viaţă, nici înfăţişare, nici duh nu suntem, nici văzută, nici atinsă nu putem fi”.

Şi nimic nu s-ar povesti fără dublul rol compus de Călin Chirilă, uluitor prin intensitatea, supralicitarea emoţiilor în rolul plugarului versus controlul, detaşarea celui care deschide drumul spre o alteritate ameninţătoare, devastatoare, iar scena finală este magistral executată, dematerializarea obiectelor e urmată de dematerializarea personajului principal, care intră în lumea umbrelor, în timp ce Moartea intră în scenă şi nu e nălucire, nici fantasmă.