Jimmy Porter, rebel fără cauză?

• Regia: Alexandru Boureanu

• Asistenţă regie: Roxana Mutu

• Decor: Alina Chervase

• Costume: Adelina Galiceanu

• Producător delegat: Claudia Gorun

• Foto: Florin Chirea

• Distribuţia: Elena Ianichi, Adrian Tudor, Nadina Urs, Lucian Vlăsceanu

• Spectacol realizat în parteneriat cu Departamentul de Arte şi Media al Facultăţii de Litere, Universitatea din Craiova.

Priveşte înapoi cu mânie, capodopera lui John Osborne, demonstrează încă o dată că dramaturgii sunt condiţionaţi de timp, scriu împotriva lui, piesele lor cuprind momentul, prezentul şi sunt definite de prezent.

Mai există tineri furioşi azi? Şi cum se manifestă ei, dacă mai există? Îl înţeleg ei pe Jimmy Porter, se regăsesc în revolta lui? Spectacolul tinerilor masteranzi ai Departamentului de Arte şi Media al Facultăţii de Litere, Universitatea din Craiova, răspunde mai mult sau mai puţin la aceste întrebări, dar livrează un nou tip de revoltă, o revoltă domestică/ domesticită, o revoltă de pe canapea, şi în prim-plan trece secundarul, drama de familie precedă drama de generaţie. Alexandru Boureanu şi studenţii săi testează rezistenţa şi relevanţa unui text clasic, propun un exerciţiu de transcriere în spectacolul dramatic a acestei revolte controlate. Decorul construit de Alina Chervase plasează acţiunea într-o atmosferă aproape cozy, o canapea şi două fotolii, singura sugestie alarmantă este plasa de sfoară ce se întinde deasupra apartamentului lui Jimmy şi Alison ca o pânză de păianjen. Şi Alison, şi Cliff sunt prinşi în plasa lui Jimmy, în episodul de răzvrătire ce se declanşează într-o dimineaţă de duminică, în timp ce citesc ziarele/ revistele culturale. Ce vrea el de fapt? E un alt ,,rebel fără cauză” sau mânia lui este îndreptăţită? Mariajul lui Alison şi Jimmy e un clash sociocultural, chiar dacă Jimmy este educat, originile lui sunt modeste, vine din mediul muncitoresc, lipsit de perspective, de privilegiile familiei lui Alison şi sentimentul de inadecvare se suprapune celui de nedreptăţire, şi momentul de şoc care declanşează criza conjugală este lectura ziarelor de duminică, ,,care vor să te simţi ignorant”, când de fapt Jimmy se simte ignorat. Nemulţumirile sunt multe: apatia lui Alison, familia lui Alison, tinereţea care se iroseşte în ritualurile de duminică, dar nimic nu ne pregăteşte pentru furia lui Jimmy, provocarea constantă, tratamentul abuziv, o dinamică de putere devastatoare, în care Alison este victima predilectă. Elena Ianichi este alegerea perfectă, o compoziţie de resemnare şi fragilitate, jocul ei explorează ipostaze contradictorii, între scuze şi acuze, ea intră într-o implozie, nevăzută, neauzită, neimportantă, ea este dezarmată în faţa energiei distructive a lui Jimmy, care are o voluptate în a găsi forme/ formule de umilire, cea mai spectaculoasă este tirada în care caută în dicţionar definiţia cuvântului inanimat şi descoperă că termenul inanimata se potriveşte exact personalităţii lui Alison.

Cliff este personajul tampon şi acest mariaj rezistă şi datorită medierilor lui. El o salvează/ consolează pe Alison când acţiunile lui Jimmy scapă de sub control, relaţia lor este destul de neobişnuită, e multă tandreţe, sunt multe îmbrăţişări, Cliff îi bandajează braţul când e rănită accidental, e o relaţie de dependenţă reciprocă, iar aceasta funcţionează tocmai pentru că amândoi sunt din aceeaşi familie. Adrian Tudor, partener de joc receptiv şi generos, stăpâneşte bine rolul şi, în interpretarea lui, Cliff devine relevant în economia spectacolului.

Provocarea interpretării lui Jimmy Porter îi revine lui Lucian Vlăsceanu, şi e o provocare pentru că antieroul/ protagonistul din 1956 era vocea unei generaţii pline de furie şi anarhie, de aspiraţii grandioase (dar şi un misogin abuziv), însă în 2024 eroul e un non-erou, un învins şi un abuzator, şi e destul de complicat de navigat printre toate aceste inversări de paradigmă. Şi chiar dacă e o întâlnire problematică, există o energie bună în joc, dincolo de unele ezitări, de o revoltă nu mereu asumată. Şi, da, Jimmy e şi o victimă care nu a depăşit nişte traume din copilărie, dar nimic nu justifică atacul vicios din finalul actului I, când se întreabă dacă Alison ar avea un copil şi acesta ar muri, ea ar reacţiona, ar deveni o fiinţă umană. Fără să ştie, Jimmy anticipează temerile cele mai mari ale lui Alison, care este însărcinată şi se teme de reacţia lui. Comportamentul lui e tot mai imprevizibil şi când Helena Charles, prietena lui Alison, îi face o vizită, este uimită de agresivitatea lui Jimmy şi organizează o intervenţie, telefonează părinţilor lui Alison şi o convinge să se reîntoarcă în casa lor.

Cine este victima? E Alison care ca o Penelopă tristă calcă şi tot calcă şi ignoră atacurile şi refuză să răspundă? Este Jimmy cu toate neîmplinirile, cu toate traumele lui, cu toate trăirile lui care generează şi menţin toată drama? Până la urmă, excesul de emoţie şi mai ales elanul confesiv, curajul vulnerabilităţii îl salvează şi în ochii lui Alison, şi în ochii spectatorilor, şi de aceea ea îl înţelege cel mai bine, ştie că, fără suferinţele lui, Jimmy ar fi pierdut. Momentul în care rememorează moartea tatălui este unul dintre cele mai revelatoare, el se află încă într-un stadiu de infantilitate, şi poate din acest motiv se refugiază în jocul cu animale de pluş, el ursul, ea veveriţa, împreună în pădurea întunecoasă, în spaţiul sentimentelor necomplicate, şi jocul răspunde unor nevoi emoţionale/ psihologice, dar nu este suficient, Jimmy aspiră la un joc superior, un joc în care ,,să ne prefacem că suntem fiinţe umane”, care chiar trăiesc.

Helena, actriţă, vine dintr-un mediu artistic, boem, este mult mai emancipată decât prietena ei, reprezintă o altă confruntare pentru Jimmy, care într-o altercaţie o avertizează că dacă este provocat va răspunde la fel; şi poate că sinceritatea brutală declanşează o altă poveste neverosimilă de amor. Fără prea multe explicaţii, Helena ia locul lui Alison, inclusiv în faţa mesei de călcat, un tablou în oglindă al celui din actul I, o pantomimă tăcută, aceleaşi gesturi, aceeaşi atmosferă. Şi chiar dacă suntem într-una dintre primele „kitchen sink drama”, drama chiuvetei de bucătărie, metafora centrală a feminităţii este masa de călcat, spaţiu rezervat exclusiv femeilor, pentru Alison chiar un refugiu, pentru Helena poate chiar mai mult, o acceptare pasiv-agresivă a rolului care îi e rezervat în relaţia cu Jimmy. În rolul Helenei, Nadine Urs intuieşte deriva personajului, ambiguitatea acţiunilor sale care încheie ,,pseudo”-armonia domestică şi apoi o reinstaurează prin decizia de a pleca.

Finalul e dulce-amar, Alison revine, a pierdut copilul, acum şi ea, şi Jimmy au experienţa comună a pierderii, intră împreună în micul infern, se consolează reciproc, alunecă în vechiul ritual, totul s-a schimbat, nimic nu s-a schimbat, trecutul îi ţine captivi.