Expuşi: criza artei, criza politicului

Expuºi
• Text: Ionuþ Sociu ºi Vlad Bãlan
• Regia ºi scenografia: Vlad Bãlan
• Producãtor delegat: Claudia Gorun
• Regia tehnicã: Mihai Manea
• Graficã afiº: Denisa Neaþu
• Fotografii: Cosmin Stoian
• Distribuþia: Oana Mardare, Denisa Tudora, Gabriel Cãldare, Alexandra Iovan, Bianca Mãlãel, Bogi Ifodi, Mihnea Presurã, Georgiana Dincã, Darius Feraru, Adrian Stancu, Bogdan Scãfariu

Spectacol al studenþilor masteratelor de actorie ºi regie din cadrul Facultãþii de Teatru ºi Film a Universitãþii Babeº Bolyai din Cluj Napoca, respectiv, Departamentului de Arte ºi Media din Craiova, realizat în rezidenþã la Teatrul Naþional „Marin Sorescu” din Craiova, sub îndrumarea regizorului Bobi Pricop, asistent Mihai Gligan.

Cine decide ce este artã? Care sunt criteriile de evaluare ºi validare? Pentru Theaster Gates, unul dintre cei mai influenþi artiºti contemporani, artã este activarea supremã a privitorului, oameni care sunt împreunã, oameni care descoperã împreunã. Expuºi este un spectacol-interogaþie, pune întrebãri, un spectacol-dialog despre prezentul artei ºi al artiºtilor contemporani, despre valori estetice translatate în declaraþii politice.
Un vernisaj, o curatoare timoratã, un discurs reluat, o atmosferã surprinzãtoare, spectatorii sunt invitaþi sã intre în aventura spectacolului, ºi e o aventurã în care o parte dintre actori se amestecã printre spectatori. Discursul curatorial este foarte bine articulat, conceptul „the personal is political”, dincolo de componenta militantã exploreazã o nouã umanitate, experienþele personale, unde arta devine mijloc de explorare fãrã limite a unor modele de expresie ºi gândire ce contestã ºi depãºesc schemele de gândire din trecut. Oana Mardale este curatoarea, ºi personajul ei se dezvoltã între extreme, siguranþã de sine ºi trac, ea proiecteazã o falsã autoritate care dispare la primul incident, tinerii expozanþi la debut sunt prezentaþi elogios, se raporteazã la artiºtii care i-au influenþat (Barbara Kruger, Paul Cadmus, Georgia O’Keeffe) de pe o poziþie de egalitate, vor sã construiascã un dialog. Artiºtii: Denisa Tudora, Alexandra Iovan, Gabi Cãldare, toþi absolvenþi ai Facultãþii de Arte Plastice, foºti elevi ai profesorului Manasyan, informaþie ce revine, prestigiul ºi expertiza profesorului par sã fie de necontestat, o garanþie a succesului. Denisa Tudora ºi arta ei pun în discuþie sistemele de limbaj ce stau la baza societãþii, mesajul e unul feminist, auto-incluziv, una dintre lucrãrile ei constã într-un ºir de portrete feminine, un arbore genealogic simbolic, ea e prima din familia ei care iese din schema clasicã mamã, soþie, gospodinã, femeie destinatã unui set de acþiuni: „sã facã curãþenie, sã facã mâncare, sã facã copii”. E foarte determinatã, are o viziune bine conturatã mai ales când îºi prezintã a doua lucrare Princess, care pare confecþionatã cu obiecte din arsenalul lui Barbie, deºi referinþa este Barbara Kruger. Gabi este mult mai retras, el este artistul queer traumatizat, ºi pentru el arta este intens personalã, în lucrãrile lui imaginea corpului este folositã pentru a exprima schimbarea, pentru a comunica idei despre încredere, putere, acceptare. Dar ºi la el contrastul între mesajul curatorial ºi calitatea lucrãrilor e destul de clar, prima aproape un crochiu, a doua, un tors disproporþionat – o evoluþie în douã autoportrete. Alexandra, la fel de introvertitã, are o propunere neconvenþionalã, tablourile ei sunt „acompaniate” de muzica interpretatã la vioarã de Bianca, o prietenã.
Textul lui Ionuþ Sociu ºi Vlad Bãlan, examinare a creativitãþii, a modul în care identitãþile noastre se formeazã în cadrul culturii, a limbajelor cotidianului, are o ireverenþã tipic post-dramaticã, pe care spectacolul o etaleazã, o transformã în principalul sãu avantaj. Vlad Bãlan preia ideea de expunere muzealã într-un alt tip de display, ce nu pune accent atât pe informarea/ instruirea audienþei, cât pe angajarea privitorului, care devine spectator ºi martor simultan. Artiºtii sunt „expuºi”, se mizeazã pe o polisemie artisticã, ei devin „material, materie artisticã” ºi miza realã de a expune, de a denunþa falsitatea actului artistic, artiºtii/ arta sterilã.
Discursul curatoarei ºi expunerile tinerilor artiºti sunt întrerupte de un vizitator neatent care rãstoarnã pahare, trânteºte sticle, ºi ceea ce pare un incident izolat se repetã ºi, brusc, cei câþiva vizitatori rãtãciþi pornesc o ,,intervenþie”, iar desfãºurarea dramaticã urmã­reºte cei patru tineri, trei bãieþi ºi o fatã care protesteazã, performeazã, declanºeazã situaþii dramatice dure, un fel de ,,new brutalism”, unde auto-exprimarea ºi violenþa extremã merg mânã în mânã. Iniþial este contestat conþinutul & valoarea esteticã: ,,Asta e artã?” (ºi invocarea lui Michelangelo fixeazã în câteva replici nivelul dezbaterilor culturale, fascinaþia ºi complexul capodoperei). Unul dintre bãieþi, Darius, face un live cu telefonul, pentru oamenii care nu au putut veni la vernisaj, curatoarea se împotriveºte ºi dintr-odatã totul degenereazã, artiºtii sunt sechestraþi, agresaþi, telefoanele confiscate, unul dintre agresori ameninþã voalat ºi publicul. Bianca se dezice de grupul artiºtilor, nu impresioneazã pe nimeni, i se reproºeazã cã a cântat fals, doar Darius empatizeazã aparent, o testeazã ºi pentru cã nu trece proba încrederii se dezlãnþuie într-o combinaþie de cliºee: omul maimuþã, omul negru, într-un act gratuit ce aminteºte de violenþa din Portocala mecanicã sau Funny Games. Existã totuºi o agendã, ,,artiºtii” sunt disecaþi personal ºi profesional: Denisa provine dintr-o familie cu posibilitãþi, e amendat feminismul de conjuncturã ºi momentul „Fã!” e unul dintre cele mai puternice („fã” e prescurtarea de la fã curat!, fã mâncare! ºi alte imperative), combinat cu umilirea excesivã. E forþatã sã se dezbrace ºi altfel îi incendiazã lucrarea, experienþã ºocantã, corpul feminin revendicat în manifestul ei artistic e acum surprins în durere ºi umilire, într-o transgresiune riscantã, la limita tolerabilului. Gabriel încearcã sã se revolte, dar e imediat anihilat, cea mai puternicã voce este a curatoarei care îl înfruntã pe Bogdan, este convingãtoare ºi agresivã, dar intervin alte dezvãluiri, twist dupã twist, doar suntem la teatru.
În siajul teoriilor lui Hans-Thies Lehmann, în Expuºi teatrul devine politic, nu prin tematizarea directã a politicului, ci prin modurile de reprezentare. Prin gesturile sale, Bogdan, un actor dezorientat, care rupe convenþia, abandoneazã textul ºi se lanseazã într-o confesiune despre ce înseamnã sã fii actor, vise ºi compromisuri, despre „siguranþã”, despre un caz real de crimã. „E un spaþiu sigur, sunteþi la teatru!”, iar pistolul care apare spre final nu este puºca lui Cehov, ºi finalul vine cu o poveste a acestui spectator-personaj care e atât de aproape de ce se întâmplã acum pe cealaltã scenã, cea politicã, lãsând impresia cã e aproape neverosimil.
Expuºi e un spectacol cu ultra-violenþã, energie performativã, provocator ºi disturbator, despre criza artei, criza politicului ºi, mai ales, despre arta ca intermediar între construcþiile identitare, de etnie ºi naþionalism.