Gufi şi Bufonul: rezistenţă, revoltă şi râs

Ţara lui Gufi

 de Matei Vişniec

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova

 • Versiune scenică: Dan Tudor

•  Regie, ilustraţie şi muzică originală: Dan Tudor

•  Scenografie: Lia Dogaru

 • Asistenţă scenografie: Adelina Galiceanu

 • Coregrafie: Florin Fieroiu

 • Concept şi animaţie video: Ştefan Triculete, Mihai Manea

 • Makeup: Minela Popa, Mihaela Guran

 • Distribuţia: Gufi – Nicolae Vicol, Marţafiţa – Alina Mangra, Iola – Alexandra Francu, Bubi – Nicolae Poghirc, Zeno – Ştefan Cepoi, Lulu – Angel Rababoc, Macabril – Cosmin Rădescu/ Dragoş Măceşanu, Slujitor şi Bucătar – Gabriel Marciu, Robderouă – Ionuţ Botoroagă, Ţonţonel – Adrian Tudor, Gârneaţă – Răzvan Rusan, Firfirică – Emilian Teofil Stănică, Străjer – Dragoş Andronie, Străjer – Andrei Dobre, Străjer – Mihai Manea, Străjer – Mişu Nărămzoiu, Străjer – Constantin Ciuică

• Secretar literar: Denisa Neaţu

• Producător: Marius Pîrlea

• Sufleor: Ramona Popa

• Regizor tehnic: Mihai Manea

• Operator Video: Florin Chirea

• Lumini: Marian Tudorache

• Sunet: George Udrea

• Foto credit: Florin Chirea

Înainte de a scrie Procesul comunismului prin teatru sau Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, Matei Vişniec scrie în plin regim comunist, animat de etosul confruntării regimului, Ţara lui Gufi, alegorie a unei lumi utopice, un basm ce recompune o imagine răsturnată a epocii comuniste. ,,Prin 1984 am scris prima mea poveste cu tâlc, sub formă de piesă de teatru, intitulată Ţara lui Gufi, gândită pentru copii, dar şi pentru adolescenţi şi părinţi. Genul dramatic permite astfel de construcţii, altfel spus, scrierea unor poveşti cu mai multe etaje, pentru diferitele vârste ale omului”, mărturisea autorul într-un interviu realizat de Ema Cojocaru.

Ţara lui Gufi este ţara orbilor, raţiunea a abdicat şi s-a instaurat o disimulare colectivă, unde jocul şi masca permanentă s-au generalizat, camuflarea propriilor gânduri şi sentimente a dus la anularea lor, nu mai există nimic de văzut şi nimic de temut, peste tot şi toate domină uniformizarea, depersonalizarea. Nu este orbirea albă din cartea lui José Saramago, nu suntem în ţara prinţesei adormite, suntem în ţara în care prinţesa nu ştie să râdă, nu ştie nimic.

Spectacolul lui Dan Tudor alege să se concentreze pe perspectiva clovnului, pe confruntarea dintre tiran şi Lulu, bufonul revoltat, care agită lucrurile, rupe ordinea. Şi ideea de univers ordonat e sugerată de la început, chiar înainte să înceapă spectacolul, prin muzica ritmată şi proiecţia siluetelor de soldaţi, omul ca instrument al unei orchestre sub bagheta istoriei. Dar intenţia regizorului este alternarea perspectivelor, între grav şi comic, şi scenografia gândită de Lia Dogaru, în tonuri de gri-cenuşiu, şi spaţiul central, un loc de joacă, având roată şi tobogan, se pliază perfect; clovnul care poate fi criminal, căci Gufi cu pălăria lui cu pene e când un rege nebun, când regele prefăcuţilor, jucându-şi rolul la perfecţie, singurul care are curaj să-l demaşte e Lulu, „eu ştiu că tu ştii” – secvenţa în care Lulu recunoaşte că vede şi-l provoacă pe Gufi să recunoască şi el că vede. Nicolae Vicol în rolul lui Gufi realizează o compoziţie excelentă, o bonomie cu accente de cruzime, ticălos şi caraghios, iar Angel Rababoc – Lulu este partener desăvârşit, îşi apropie publicul prin toate mijloacele, elementul cheie este să menţină exagerările cât mai simple. Şi mai mult decât ţara orbilor este ţara prefăcuţilor, pentru a întări această impresie, cuplul Bubi (Nicolae Poghirc) - Zeno (Ştefan Cepoi) secondează apariţiile lui Gufi, ei sunt de fapt bufonii de serviciu, ei se desfăşoară într-o serie de gag-uri mai mult sau mai puţin reuşite, ca şi misiunea lor de a oferi prinţesei o educaţie: să râdă, să se hlizească. Pretextul este, ca în orice poveste, căsătoria prinţesei, dar, în acest basm modern, prinţesa refuză căsătoria, de fapt respinge tot. Iola este cel mai extravagant personaj, o păpuşă stricată, fără minte, fără emoţii, iar una dintre cele mai puternice imagini este cea în care e învăţată fără succes să râdă, sunetele stranii, forţate, faţa schimonosită de efort, căreia şi Alexandra Francu îi dă o expresivitate aparte în jocul acesta complicat al descoperirii de sine.

Lecţia lui Gufi antrenează toţi curtenii, soldaţii toţi scandează „Ha, ha, ha, hi, hi, hi, ho, ho, ho!”, intervenţia lui amplifică acţiunea şi aceste juxtapuneri sunt exagerate intenţionat, şi de la râsul comic la râsul infernal nu este decât un pas, câteva replici: „Ziceţi, mă, ceva de râs! Zi, mă, ceva de râs!” porunceşte Gufi ameninţător, într-un discurs comic, pentru că dincolo de ameninţări, comedia neagă gravitatea şi consolidează minciuna.

Într-o lume lipsită de sens, totul poate fi falsificat, mai puţin umorul – Lulu, bufonul oficial, nu mai poate să-şi îndeplinească îndatoririle, ,,îl doare la râs”, are o maladie spirituală, el este purtătorul adevărului, funcţia lui este să-i facă pe oameni să gândească şi să râdă, şi cum oamenii refuză să vadă/ gândească, misiunea lui eşuează. Singura inocentă, singura care este receptivă se dovedeşte Iola, care acceptă să vadă peţitorii pentru a-l salva pe Lulu. Episodul peţitorilor este cel mai comic, râdem de ei şi împreună cu ei, empatizăm cu încurcăturile în care se află. Firfirică, Gârneaţă şi Ţonţonel se conec­tează cu publicul, ei sunt clovni autentici, nu bufoni, nu-i nimic tragic, nimic trist în personajele/ povestea lor. Textul lui Matei Vişniec inventează cuvinte şi reciclează jocuri de cuvinte, parodia e şi arhitextuală, negocieri şi oferte trăsnite, fata trebuie peţită cu „vorbe goale şi vorbe dulci” şi fandoseală, şi toţi trei pretendenţii se întrec într-un dans ce imită ritualurile nupţiale ale păsărilor, şi Adrian Tudor (Ţonţonel), Răzvan Rusan (Gârneaţă), Emilian Teofil Stănică (Firfirică) joacă cu emfaza şi exagerarea necesare comediei fizice. Toată debandada este oprită abrupt de un cataclism, ţara lui Gufi se zguduie, zgomote insuportabile, bubuituri, şi personajele sunt în delir, îşi acoperă urechile, orbi erau, acum riscă să devină şi surzi: „A dat laptele-n foc!”, „s-a rupt miezul lumii“ şi doar înţeleptul Macabril poate să oprească urgia. „Aţi semănat vânt şi aţi cules furtună!”, ameninţă Macabril (Cosmin Rădescu), personaj care uimeşte, prin discursul parabolic şi apariţia ce parodiază imaginea clasică a înţeleptului/ călugărului oriental, un travesti care ascunde şi relevă spiritul justiţiar, ca un deus ex machina el coboară în acest circ al istoriei pentru a restabili ordinea. Ideea libertăţii şi menţinerea speranţei sunt asigurate de personajele subversive: Lulu şi Robderouă (Ionuţ Botoroagă), el este salvatorul Iolei şi al întregului regat, el e văzătorul şi îi (re)învăţă pe toţi văzutul, se manifestă aici viitoarele trăsături ale dramaturgiei lui Matei Vişniec, construcţia de parabole, destabilizarea lor parodică, detensionarea dramatică prin infuzie poetică şi metaforică. Robderouă o învaţă pe Iola să vadă cu degetele şi împreună descoperă palatul zugrăvit în culorile intense ale unui păun uriaş şi frumuseţea salvează împărăţia, şi toţi curtenii pot şi vor să vadă, şi sunt/ suntem transportaţi într-un teatru în nori, special şi ireal, zborul păpădiilor într-o proiecţie diafană, până şi soldaţii defilează cu păpădii, s-a împlinit profeţia lui Lulu şi fructul s-a copt, nici puful păpădiilor nu mai poate ascunde adevărul. Finalul este circular, Gufi şi Lulu, tiranul şi bufonul, îşi reiau confruntarea: ,,Eu ştiu că tu ştii că eu văd. (...) Da’ şi tu ştii că eu ştiu că tu vezi.”, dar acum învingător este Lulu.

Ţara lui Gufi, ţara orbilor, ţara diminutivelor, este un spectacol la fel de actual acum ca atunci când a fost scris – critică mascată a sistemului care nu accepta nicio critică. Şi teatrul este mai convingător când bufonul se revoltă şi râde, şi rezistă.