Crossroads: artă şi activism – Theater Networking Talents, 2025

Artiştii devin activişti şi activiştii devin artişti, o platformă care aduce la un loc mentalităţi ramificate, care deschid noi perspective. Aceasta pare să fie direcţia sub care a evoluat această ediţie a Theater Networking Talents, 2025. Revoltă şi rezistenţă culturală şi două texte care te iau prizonier: Abuzarea scenei, de Sivan Ben Yishai, regia Andrei Han, Alexandru Ceban, Ioana Dajbog, profesori coordonatori: Bobi Pricop şi Mihai Gligan, şi cyber elf, lectură performativă de Magda Szpecht, prod. ĆFEKT – „un elf” cibernetic, activist care susţine efortul de război ucrainean pe frontul digital, atât în domeniul securităţii cibernetice, cât şi în lupta împotriva ştirilor false, a altor forme de dezinformare şi a trolling-ului.

Teatrul ca artă vie, ca act de rezistenţă, ca artă a radicalizării, acesta e mesajul spectacolului ce deschide festivalul, Abuzarea scenei, replică la „piesa de vorbit”, Ofensă la adresa publicului de Peter Handke, manifestul anti-teatru din 1966. Pare că nu există un context/ moment potrivit pentru ca actorii să vorbească despre propria activitate. Ce este teatrul? Cum se face el? Ce vor/ ce gândesc actorii? Şi mai ales care e rolul actorilor azi? Un grup de actori tineri (Maialgesa Dat, Alexandra-Ioana Harapu, Maria Elena Morar, Victor Muntean, Jennifer Salma Sidor, Mara Solomon), textul proiectat, textul rostit la persoana a treia, uneori simultan, şi mai mult decât actori se dovedesc cele şase personaje, iar traseul lor, proiectele, limitele, dificultăţile, respingerea, premiile devin partea productivă a muncii lor, şi într-un exerciţiu de auto-reflecţie ironică asupra procesului de creaţie îşi numesc proiectul Turbo-capitalism. Odată cu a doua secvenţă spaţiul reprezentării iese din scenă, se prelungeşte în sală, integrează şi activează publicul: „Ridicaţi-vă!”. În acest experiment nu există niciun aranjament prestabilit, formatul evoluează spontan, rezultatele diferă, textul intuieşte destul de exact reacţia publicului, care (cu excepţii) este cam inert, sau interesat/ disciplinat şi aşteaptă mesajul, mesajul cu majuscule. Secvenţa rezervată publicului fixează un profil al spectatorului mereu grăbit, plictisit, refrenul dominant: „Mereu vreau să fac altceva”. Sau opţiunea clasică „vreau o poveste”.

Mesajul/ mesajele nu întârzie, mai întâi cele directe din partea oamenilor de teatru, citite live de unii dintre ei, prezenţi în sală, (Alexandra Felseghi, Andrei Măjeri, Denisa Neaţu, Eduard Burghelea, Iris Spiridon, Mihaela Michailov, Leta Popescu, Mădălin Hîncu), mesajul ascuns în parabola marelui sanctuar japonez, şi mesajul crossover al acestui spectacol în care căutările etice şi cercetările estetice se intersectează cu activismul, în termenii lui Lehmann, teatrul ca artă politică „prin utopia care stă la baza lui, anume credinţa că putem face ceva împreună”, unde împreună este tot atât de important ca orice mesaj transmis prin teatru.

În centrul acţiunii din Tom la fermă de Michel Marc Bouchard, regia Larisa Popa, UNATC Bucureşti, spectacolul vedetă al festivalului, se află un personaj anonim, niciodată numit, el este fratele lui Francis, fiul Agathei, iubitul lui Tom, mereu prezent, deşi a murit recent. El este o prezenţă-absenţă precum parfumul care îi declanşează lui Tom amintirile. Ambivalentă este şi prezenţa lui Tom, nici Francis, nici mama lui nu ştiu sau ignoră existenţa lui şi când ajunge la fermă pentru a asista la înmormântarea partenerului său acest rol îi este refuzat. Francis îl ameninţă direct, brutal, iar Agatha îl prezintă drept colaborator, confrate, camarad al fiului ei. Este un text construit pe contraste, personaje vulnerabile/ personaje agresive, rural/ urban, pe tensiuni şi Larisa Popa ordonează secvenţe şi momente pentru a deschide şi investiga nu neapărat opoziţiile, cât ambiguităţile. Interacţiunea dintre cei doi actori mizează pe aceste contrarii, Tom este solar, vulnerabil, sensibil, Francis –macho, misogin şi homofob chiar de la prima scenă, când tânărul venit din civilizaţie se confruntă cu sălbăticia de la fermă, ciocnire ce produce o reverberaţie emoţională mult mai amplă pentru că relaţia aceasta este complicată de impulsuri necontrolate, neaşteptate. Tom pare că acceptă înţelegerea, dar nu ţine niciun discurs la ceremonia de înmormântare, poziţia lui e ingrată, el este băiatul văduvă, evocările, amintirile lui sunt deghizate, vin din perspectiva unei iubite ingrate care nu şi-a făcut apariţia. Confesiunea scapă de sub control şi este vocea lui Tom cea care răzbate în retrăirea accidentului sau a jocurilor erotice. Este un rol cu multe nuanţe, cu multe voci, dar Nicholas Bohor redă convingător vocea interioară/ exterioară în care şi monologul interior şi dialogul cu iubitul mort sunt integrate în conversaţia cu Francis şi Agatha fără nicio schimbare de timbru, şi totuşi perfect coerente.

Tot acest pact al minciunilor este construit pentru mama neconsolată, dar este Agatha deplin neştiutoare? Şi cele mai nesemnificative lucruri precum un bol de salată devin pretexte pentru a-şi elibera durerea. În rolul mamei, Marcela Motoc se confruntă cu un tumult de trăiri şi în ierarhia valorilor afective este onestitatea absolută, căutarea şi acceptarea adevărului. Durerea este trăită ca un calvar religios, îngenuncheată de moartea fiului, ea recompune o imagine ce evocă La Pieta: „Am citit caietele fratelui tău în genunchi, trei caiete ca şi cum aş citi cărţile sfinte.”

Francis (Şerban Ghilvaci) negociază pierderea diferit, furie, violenţă şi excesul acesta de emoţii aproape că ascunde latura protectivă, acţiunile lui vor să o apere pe Agatha de o suferinţă suplimentară, tot aşa cum cu ani în urmă într-un atac de o brutalitate extremă încercase să-şi protejeze fratele mai mic. Acest moment din trecut când Francis îl desfigurează pe primul iubit al fratelui său porneşte filonul tragic al conflictului, iar atacurile, relaţia agresivă cu Tom reprezintă o reluare/ retrăire a acestui conflict iniţial, şi simultan, o încercare de rezolvare. Scenele fizice coordonate foarte bine surprind potenţialul exploziv al acestei relaţii. Tom, expertul în sinonime, caută, vede în Francis un substitut al fratelui său şi acceptă din acest motiv hărţuirea, e o folie ŕ deux, amăgire şi nebunie. Sunt şi episoade de tandreţe dincolo de comportamentul disfuncţional, dar Francis cu sexualitatea sa ambiguă nu este departe de fratele lui, pare a fi atras de Tom şi are o aventură cu Sara, iubita fictivă care încearcă să-l salveze pe Tom. La final, într-un twist care şochează, Tom îl ucide pe Francis şi alege să rămână la fermă, ca un posibil fiu surogat pentru Agatha. Ceea ce părea o naraţiune despre diferenţe culturale şi conflicte de familie se dovedeşte un scenariu unde agresivitatea, bullying-ul ascund o homofobie nedeclarată, dar prezentă, un cerc vicios în care violenţa e singura soluţie.

Tom la fermă este o incursiune în inima întunericului, natura ostilă şi natura umană ostilă, un spectacol în tensiune, cu trei performanţe remarcabile, o armonizare în exprimarea/ trăirea durerii, şi chiar dacă fiecare experienţă este singulară, tragedia e comună.