Mary Poppins are o umbrelă neagră

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

• Regia, traducerea textului, versiunea scenică: Iris Spiridon

• Text de: Henry James

• Scenografia: Lia Dogaru

• Regizor scenă: Cristian Norel Petec

• Producător: Marius Pîrlea

• Sunet: George Udrea

• Lumini: Alina Mitrache

• Fotograf: Florin Chirea

• Distribuţia: Costinela Ungureanu, Anca Dinu, Alex Calangiu, Corina Druc, Anastasia Cepoi, Rareş Boureanu

Fascinaţia răului şi fascinaţia inocenţei domină în Cineva care să mă păzească, adaptare de Iris Spiridon după cel mai bun roman al genului, The Turn of the Screw, al lui Henry James, mai mult decât o poveste cu stafii, un scenariu Mary Poppins întunecat, unde impulsurile secrete şi secretele insuportabile sunt mai distrugătoare decât apariţiile infernale.

Efectul de groază este construit difuz, subtil şi poate din acest motiv este şi mai intens. Universul gotic – conacul englezesc misterios, sumbru, straniu – este concentrat de Lia Dogaru în câteva spaţii nucleu, o masă, o canapea, un pat, o barcă, o masă de corespondenţă, două candelabre înfăşurate în folii de plastic, o combinaţie de învelişuri în stilul lui Christo, de „revelaţie prin ascundere”. De altfel, toată scena e împachetată, o soluţie originală pentru conacul vechi, pentru spaţiile de trecere, folii, pânze, văluri ascund, sugerează sau cad la momentul potrivit. Aici descinde, după un atipic interviu, o tânără guvernantă. Secvenţa aceasta, plasată aproape în avanscenă, introduce personajul principal, guvernanta, gentlemanul care doreşte să o angajeze, cu o aură melancolică, o suferinţă fără sfârşit, moartea unei surori preaiubite într-un naufragiu îl lasă furios, inconsolabil, şi cu responsabilitatea celor doi nepoţi. Alex Calangiu şi Costinela Ungureanu trec de imaginea convenţională, stăpânul casei, tânăra ingenuă, prin câteva replici surpriză: „Citeşti ficţiune?”, printr-o confesiune pasională despre frumoasa soră, întrebări destul de personale despre intenţiile matrimoniale ale tinerei guvernante, astfel că ea dezvoltă tot felul de idei romantice, scăpând de sub control odată ajunsă la conac.

Entuziasm, afecţiune necondiţionată promite tânăra guvernantă, iar asocierea cu figura lui Mary Poppins, optimistă, plină de elan se potriveşte perfect, numai că Iris Spiridon vine cu un twist, cu o întoarcere la personajul iniţial, nu atât de solar, o explorare a spiritului feminin prins în haos psihologic, traume emoţionale, erotism reprimat, cu toate consecinţele ce derivă de aici: nelinişte, panică, halucinaţii.

Costinela Ungureanu în costum negru, cu umbrela neagră, palidă, cu un machiaj dramatic, este o apariţie desprinsă din estetica goth, are o intrare spectaculoasă, ia în stăpânire spaţiul, ridică văluri şi luminează scena cu însufleţirea ei, cu uimirea întâlnirii cu copiii, iar contrastul între imagine şi atitudine susţine şi complică intriga din această istorie exemplară. Flora vine plutind, impresionează, diafană şi calină, o farmecă şi îi smulge promisiuni. Multă vreme, frumuseţea a fost asociată cu feminitatea, dar Miles este la fel de magnetic, uimeşte şi anulează impresia anterioară, sosirea intempestivă, o exmatriculare fără explicaţii, o candoare enigmatică, el e un precursor al lui Tadzio, eroul lui Thomas Mann, şi se distinge prin vulnerabilitatea frumuseţii.

Este primul spectacol pe care l-am văzut în care copiii nu au roluri episodice, şi este riscant pentru că prezenţa/ interpretarea lor este indispensabilă în acest labirint de suspiciuni şi apariţii infernale. Dar Rareş Boureanu şi Anastasia Cepoi prind spiritul acela eluziv, seducător, al lui Miles şi al Florei, frumuseţe, precocitate secretă şi capacitatea de a întreţine ambiguitatea, de a intra în jocul acesta extrem al unei „coarde prea întinse”. Georges Vigarello vorbeşte despre frumuseţea ce pare „înscrisă în inima vizibilului”, ca promisiune de armonie şi elevare deasupra imperfecţiunilor lumii sensibile. Prea frumos ca să fie adevărat, se verifică şi în acest caz, alături de cei doi guvernanta trăieşte un vis, anesteziată de atâta frumuseţe, un basm în care vraja se rupe, monştrii îşi fac apariţia, mai întâi Peter Quint, fostul servitor al stăpânului, apoi, domnişoara Jessel, institutoarea anterioară, ambii au murit recent, dispariţii violente şi misterioase.

Intenţia guvernantei de a proteja copiii escaladează în determinarea de a înfrunta fantomele, în numele datoriei şi promisiunilor făcute stăpânului. Martor şi partener al acestei misiuni este doamna Grose – Anca Dinu o joacă inteligent şi tensionat, când reticentă, când convinsă de grozăviile care i se prezintă, ea face concesii în faţa şuvoiului de întrebări, de suspiciuni. Scenele acestor mărturisiri forţate sunt la fel de teribile precum cele ale apariţiilor lui Quint, prin viziunea mortală, prin interferenţa răului pe care guvernanta o impune. Experienţa spaimei şi reluarea experienţei sunt trăite cu pasiune, într-un crescendo de emoţii şi entuziasm pentru menirea plină de grandoare a salvării copiilor. Semnificativ este că fantoma feminină este vizibilă de la început, o imagine inversă, copacii cu ramurile-rădăcini, în obscuritate, încadrează silueta domnişoarei Jessel, ce se insinuează când în „realitate”, când în visele erotice ale guvernantei, dar ultima apariţie este desăvârşită – Corina Druc cu expresivitatea gestului final, o răsucire a încheieturii, mâna ridicată la nivelul capului, într-o persiflare, sugestie a nebuniei, dar şi de rotire, de strângere a şurubului, nucleul ascuns al acestei istorii.

Centrul dramatic din Cineva care să mă păzească captează prin jocul nuanţat al Costinelei Ungureanu: tranziţia, trecerile în care guvernanta este posedată de misiunea ei, posedată de povestea domnişoarei Jessel. Până în acest moment şi guvernanta, şi spectatorii sunt neliniştiţi, nesiguri de ceea ce văd, de ceea ce nu văd, dar insistenţa, dorinţa de a vedea şi de a forţa confesiuni provoacă o ruptură de realitatea subiectivă a guvernantei. Ea plonjează tot mai adânc: frumuseţea absolută, inocenţa, inteligenţa, perfecţiunea copiilor, totul este doar o iluzie, un joc diabolic, o conspiraţie, un spectacol pe care îl livrează de la început în dansul improvizaţie „Vă plac poveştile cu fantome?”, o incitare a publicului, în complicităţile din timpul lecţiilor sau în falsul noctambulism, însoţit de confesiunea „am vrut să fiu rău”, şi ulterior ameninţarea voalată, când, exasperat de compania exclusiv feminină, Miles vrea să revină la şcoală: „pot să fiu rău”. Între agonie şi înverşunare, strategia guvernantei forţează o ultimă mărturisire, întinde ultima coardă, Flora, speriată, se revoltă, o respinge, se produce o deconectare de copilărie, de inocenţă, „o îmbătrânire”. Ca într-o ceremonie, Miles aprinde lumânările, luminează scena, dar confesiunea lui nu clarifică, menţine incertitudinea, este o scenă dificilă, prin violenţa trăirilor, prin violenţa replicilor, copleşitor moment, triumful asupra lui Peter Quint este trăit ca un extaz erotic, o îmbrăţişare convulsivă a trupului inert al lui Miles. A reuşit exorcizarea? Guvernanta acoperă corpul, canapeaua cu folii, mişcări identice cu cele de început, şi cu un surâs sinistru iese din scenă, misterul gotic rămâne fără răspuns, cum se întâmplă în cele mai reuşite mistere.