Profilul nonconformist pe care Liviu Ioan Stoiciu l-a cultivat deopotrivă în viaţa literară cât şi particulară atinge apogeul în Cartea zădărniciei- Convorbiri de sfârşit cu Al. Deşliu & „Inspiraţii de început” (Editura Pallas, 2008) prin rememorarea obsesiv-minuţioasă a traselui alambicat al cautării poetice.

Invitaţia lui Al. Deşliu la o serie de „convorbiri relaxate” va fi completată ulterior de un grupaj inedit de Inspiraţii, versuri, proză scurtă, publicistică şi însemnări din adolescenţă şi prima tinereţe. Într-o manieră persuasivă dar subtilă, Al. Deşliu parcurge zona de suprafaţă a interlocutorului încercâd să recunoască sistemul intern al motivaţiilor/ genezei substanţei poetice: atmosfera familială, provenienţa impulsului de a scrie, idealul de „a fi” al generaţiei sale, ,,cum se naşte un poet?” rolul criticii de întâmpinare în evoluţia sa ca poet, sau „cum rezistă un cărturar la provocările istoriei?”.

Cartea zădărniciei şi interviurile aparent relaxate evoluează într-o meditaţie circulară despre actul artistic conştientizat ca zădărnicie, despre tentaţia sinuciderii şi obsesia blestemului. Reperele biografice jalonează dicursul, puternic conectat la real: copilăria la Adjud, dispariţia mamei, Cantonul 248, anii de liceu între revoltă şi asumarea vocaţiei poetice, existenţa boemă, experimentând la limită diverse medii, ocupaţii, oraşe, iubiri, însă dincolo de toate astea există poezia. Manifestările literare sub diverse forme nu sunt abandonate, dimpotrivă sunt o constantă, de la „ publicaţiile particulare” scrise de mână în adolescenţă ( Sagitta, Magazin 1965, Familia- Cugetări), la forţarea debutului în presa literară, conducerea unui cenaclu studenţesc (Grup 7- Grup13, 3, 14), prezenţa în Caietele debutanţilor până la debutul propriu-zis, autonom „La fanion” în 1980 volum cu impact şi receptare critică pe măsură. Opţiunea pentru literatură se configurează compex, „ a scrie” este egal cu a supravieţui la mine (...) Nimic nu are sens pentru mine ( nici viaţa, nici lumea asta), dar exploatarea cuvântului scris mă iluzionează că ţin o legătură indirectă cu Dumnezeu” oscilând permanent între palierul metafizic şi logophilie: „ În timp, scrisul e posibil să fi devenit un viciu, un drog, o dependenţă, o perversiune spirituală.” Retrospectiva are pe alocuri nuanţe nostalgice, domină însă sentimentul de frustrare, de outsider, de inadecvare la exigenţele realităţii, deşi, paradoxal, este foarte ancorat în ea.

„Inspiraţii” de început reia „ mostre inedite”, păstrate fragmentar din perioada 1964-1973. Între tatonări şi consemnări se înscrie selecţia de versuri, reunite generic sub titulatura „Retro”, – o poezie a cotidianului, directă, imprevizibilă, anticipând convingerea că cea mai credibilă formă de literatură, este ,,asta a mărturisirii estetice (cu date concrete, cu adevărurile, cu eşecurile mele, îndoielile şi neliniştile, amestecate cu ficţiunea)”. Instantanee, înregistrări mecanice, detaliate dar indiferente, poeme- carte poştală stau probă impresiei de derivă între revoltă şi renunţare „recunosc, m-am plictisit să tot pierd, mă/ simt un ratat, e un/ galop / neîntrerupt, dacă eu sunt eu/ lasă mâine îţi va trece supărarea,de ce tragi/ acum o linie, mai ai/ atâta de trăit, tu citeşti la decese/ viitorul care a trecut”.

Trecutul ca explicaţie, sondarea eredităţii sub semnul blestemului, visele populate de sinucigaşi sunt consemnate în grupajul de proze scurte rămase în manuscris, ce confirmă precocitatea prozatorului. Se disting Un mort ca mine - refuzul morţii până ce nu e plătită o vamă, până ce crima nu e pedepsită „Lumea a considerat totul o nebunie, că a depăşit orice imaginaţie copchilul ăsta”, Bostan şi ceas. Un ceas care merge înapoi realizează jonglerii absurde pe axa timpului, Îl distruge singurătatea, ,,Note explicative”, E soare băieţi (proză premiată la un concurs de creaţie organizat de revista Vatra în 1972) - recuperare şi valorificare ficţională a experienţei în mină.

O imagine mult mai consistentă o reflectă însemnările, paginile de jurnal, un document despre propulsarea ca poet, despre reeducare şi dezintoxicare de „realitatea oficială”.

Distanţa între Cartea zădărniciei şi „Inspiraţii” de început este nu numai de natură temporală, însăşi „condiţia poetului” suportă o mutaţie, instinctul iniţial „în tinereţea mea toate lucrurile erau parcă purtătoare de poezie” sucombă sub presiunea validării sociale, a succesului material, imposibil de ignorat. Sentimentul ratării acţionează din mai multe direcţii, dezamăgirile personale şi profesionale, conflictul cu USR, despărţirea de Cotidianul, după o intensă & epuizantă activitate, îi intensifică senzaţia că în plan social nu a înregistrat nici un progres. Însă acest ultim volum, „datorie de onoare” (definitivat după dispariţia lui Alexandru Deşliu), deşi uneori subminat de atitudinea polemică, se constituie într-o veritabilă demonstraţie de self made man.