Starea de criză perpetuă în care „se complace” arta face obiecul ultimului volum aparţinând lui Bogdan Ghiu, Eu(l) Artistul Viaţa după supravieţuire” (cod de bare pentru viitorul monstruos al artei) Colecţia Performa (Cartea Românească, 2008), o grupare de eseuri neconvenţionale centrate asupra provocărilor artistului captiv în fluxul cotidian.

Sub deviza „Cure the art! Accurate it!” Bogdan Ghiu scanează, agresează concepte, teorii, cuvinte legate între ele printr-un fir interior - „voinţa de imagine”, voinţa de vizibilitate analizată în evoluţia ei, de la transparenţa „duplicitară” şi „ambiguă” ce caracterizează discursul public, trecând prin experienţa extremă a denudării umanului, până la „noua vizibilitate” ce se dovedeşte a fi de fapt „in-vizibilitate”. Dincolo de conceptele asumate într-o manieră necritică, mesajul artistului riscă să fie obturat de excesul high-tech ce înconjoară potenţialul receptor hiperconectat şi dependent de media. Interogaţia „ce mai poate face, în aceste condiţii arta?” nu este una retorică dimpotrivă încearcă să-i precizeze acesteia capacităţile, ea „poate reface distanţa, spaţierea, denunţând procesul accelerat, deja împlinit, de fuziune şi de osmoză a umanului cu tehnologia, de reducere a „omului” la condiţia de releu între „uman” şi tehnologic, care devine astfel uniform bio-tehnologic”.

Ultimele schimbări de paradigmă produse sub impulsul postmodernismului & globalizării au validat ideea că „Totul e artă sau poate deveni artă”, total imune la efectele secundare „Când totul e artă, nu mai e loc propriu-zis pentru artă”, încât imperativul estetizării anulează esteticul. De-a lungul timpului, implicit sau explicit arta a avut prin funcţia sa socială un caracter normativ, corectiv; Bogdan Ghiu îl citeză aici pe Hegel via Wolf Lepenies „frumosul artei, asemeni unui geniu prietenos, străbate toate preocupările vieţii şi-i împodobeşte senin toate împrejurările, ambianţa, îndulcind seriozitatea relaţiilor şi complicaţiile realităţii (...) şi acolo unde nu mai e posibil să se realizeze nimic bun, ocupând cel puţin locul răului mai bine decât răul”. Intenţia reglatoare a artei este cu atât mai vizibilă azi, când riscă frecvent calificarea ei drept entertainment, însă dimensiunea normativă presupune o serie de nuanţări, o modelare în direcţia unei responsabilizări, precum şi sugerarea unor alternative ce propun arta ca „formă de viaţă/ tehnică de a trăi” deschisă şi creatoare.

Atitudinea tip second best pare a fi cea mai indicată, prin respingerea sintagmelor sacru- sublim şi concentrarea pe elementul compensatoriu şi mai puţin pe efectul cathartic. Teoria secundarului se aplică şi în remedierea crizei istorice provocate de inconvenientele libertăţii de alegere determinate de bipolaritarea capitalism-liberate vs. egalitate-democraţie: „libertatea-capitalismul sunt antropologic prime şi creatoare, dar tind să distrugă seria. Seria egalitate-democraţie este obligată, atunci, să apară ca să repare, din poziţie secundă, adică fără putere dar căutând permanent poziţii de putere, ca pură replică, să figureze drept creatoare”. Aceeaşi tendinţă operează şi în cazul excesiv proclamatei şi mediatizatei dispariţii a artei, însă se tratează – punctează autorul - de o dispariţie prin banalizare şi legitimarea kitsch-ului determinată în principal de „estetizarea cotidianului”. Este reluat aici antagonismul de nedepăşit între principiul plăcerii şi principiul realităţii, „umanitatea, societăţile au obosit, s-au săturat de depresie şi de oroare, de urmele monstruosului secol XX, vor să se bucure, să caute plăcerea nevinovată cu orice preţ, şi arta, iată îi serveşte.(...) Vrem frumos, dar un frumos simplu, imediat, netraumatizat, necutremurător, neeroic (non-sublim), accesibil, o artă care să nu-şi mai propună, pedagogic, să ne facă mai buni, aşa cum pretinseseră şi marile utopii totalitare realizate ale modernităţii, ne-am săturat de atâta distanţă, transcendenţă socială, puritate şi distincţie.”

Notele pe marginea expoziţiei lui Thomas Hirschhorn, „Concretion”, sintetizează comportamentul ultim al artei, ambiţia de a spune şi a se expune simultan, într-o „avalanşă” de mesaje care presionează în vederea unui feedback al receptorului. Actul de violentare/ agresare pe care acesta îl suportă are ca finalitate reafirmarea forţei artei şi „subiectivitatea taRE, iREductibilă, a artistului ca pe o necesitate în lumea contemporană.