„Banda desenată ne învaţă să visăm. Ea ne trimite la vocaţia cea mai importantă a artei, cea pe care cinematograful, după literatură s-a crezut dator s-o dispreţuiască: cultul miraculosului.” – Claude Beylie

Dubla identitate, Clark Kent (reporter timid şi modest)-Superman, din scenariul clasic cunoaşte în romanul lui Şerban Anghene o direcţie alternativă: dublul slab este omniprezent având însă grefat permanent costumul protector al lui Supermen, astfel încât distincţia între imaginea non-eroică şi cea super-eroică este aproape imposibilă. Deturnarea lui Superman şi apariţia lui Supermen (explicitată biografic în episodul scrierii lui a fără codiţă, de care se face vinovat viitorul tată al lui Supermen) delimitează clar nu numai polul ratării (căruia îi corespunde figura paternă) – „Tatăl meu este un ratat. Asta ca să ştim de la început despre cine vorbim” –, dar avertizează asupra potenţialului de ratare ce planează şi asupra lui Supermen. Ereditatea negativă se justifică prin natura imperfectă a învăţăturilor paterne primite de „primul tată de Supermen”, consemnate riguros şi supuse periodic unor „analize de laborator”: „Şi câte şi mai câte vei afla, dar asta mult mai târziu, când puritatea ta de Supermen îţi va fi atacată de mizeria omenească, şi atunci vei descoperi că alţi copii vor fi fost mai nefericiţi decât tine şi îţi vor râde în nas de nefericiţi ce au fost”. Primul semn al ratării este absenţa gadget-urilor specifice, care fac faima super-eroilor, acestea fiind substituite de o rablă „fără frâne şi cu podeaua plină de găuri”, ce determină prima interogaţie existenţială a viitorului Superman, „mai există şi maşini care funcţionează?“. Interogaţia declanşează şi odiseea achiziţionării unei alte maşini, într-o ţară străină – prilej pentru „noi adăugiri şi note pe marginea caietului pierdut al primului tată de Supermen”. Alienarea occidentală este resimţită la fel de puternic ca alienarea din propria ţară: „şi-aşa va fi învăţat tatăl tău că asfaltul poate fi mai rece în ţara aceea normală şi de departe (...) şi apoi conducând până acasă şi prăbuşindu-se într-un somn fără de sfârşit, tatăl tău, tatăl lui Supermen va învăţa câteva lecţii şi va gândi chiar înainte să adoarmă: trebuie neapărat să-l duc pe ăsta micu la unitatea militară, să vadă şi să înţeleagă că fericirea nu e prin alte ţări...”.

Însă această alienare generalizată nu-l dezarmează pe copilul Supermen, când nu e ocupat cu „salvarea trecutului”, ţelul său este mult mai autentic – să nu rateze vacanţa la cabana din munţi –, ţel de la care nu se va abate în ciuda notei de nouă, pedepsei şi ameninţărilor mamei sau previziunilor meteo nefavorabile. Sub protecţia mantiei şi a dragonului alb plonjază deasupra unui Bucureşti sumbru zburând ca într-o poveste fără sfârşit.

Miza romanului stă, de altfel, în extrapolarea şi explorarea atributelor non-eroice, a „miracolului” ce a făcut posibilă apariţia lui Supermen. Itinerariul anevoios şi alambicat al zborului lui Supermen este reconstituit narativ la fel de alambicat – pretextul caietului pierdut al primului tată de Supemen provoacă lectorul şi-l atrage în labirintul relaţiilor de familie, al structurilor instituţionale populate de personaje şi poveşti la fel de pitoreşti (tatăl tatălui meu, unchiul Titi, domnul Lupu, Gâscă).

Dacă misiunea lui Superman era salvarea lumii, misiunea lui Supermen se vrea mai eficientă, încercând să schimbe trecutul pentru a elimina pericolele prezentului. Demersul său nu este mai puţin corectiv, ci mai mult un efort de înţelegere a trecutului, toate exemplele şi contraexemplele având finalitate instructivă, evitarea erorilor antecesorilor. Modalitatea cea mai eficientă de atingere a scopului şi a sensului final este disimularea, ascunderea adevăratei identităţi prin diferite strategii (ce denumesc eufemistic conjunctivită accesele de plâns ce îi sunt străine lui Supermen, dar inevitabile în viaţa fiecărui copil ori ignoră comparaţia / competiţia cu alţi taţi, din care tatăl lui Supermen iese cam şifonat, sau mai târziu acuzaţia Mariei: „eşti ca toţi ceilalţi care cred despre ei că sunt Supermen”), pentru că singura posibilitate de supravieţuire într-o lume structurată maniheist în spaţii protejate şi neprotejate este menţinerea aparenţelor şi derutarea inamicului.

Dincolo de divagaţiile zborului lui Supermen, romanul se închide rotund, ecuaţia „eu-el însumi“ depăşeste faza de asimilare a învăţăturilor, acest „Intermezzo final” are în centrul său revenirea în spaţiul magic al cabanei, într-o conexiune completă cu figura paternă, şi, simultan, maturizarea prin acceptarea propriilor limite.

Opţiunea lui Şerban Anghene de exorcizare a trecutului prin recurs la B.D. se dovedeşte adecvată, maniera infantil-nevinovată, „sentimentul duios” pe care-l identifica Susan Sontag ocultat între maliţiozitatea şi cinismul curentului camp (promotorul benzilor desenate), asigură reconcilirea şi reuşeşte să menţină neschimbată posibilitatea uimirii şi a inocenţei.

 1 Premiul pentru Proză la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani al Uniunii Scriitorilor din România- 2008

L’ enfant terrible

Autoficţionalizare, biografism, abundenţă de confesiuni mai mult sau mai puţin fictive domină discursul poetic, mişcarea este contradictorie, oscilând între izolare şi elanuri extrovertite. Retragerea în poezie, interiorizarea are drept scop o „regrupare” a strategiilor spre relansarea în forţă a noi provocari. Mai mult decât un poet blestemat, Stoian G. Bogdan se impune prin figura de copil teribil: „Da, am chef să scriu chiar poemul ăsta, c-aşa am eu chef”.

Starea de anxietate şi obsesia ratării sunt anihilate prin subterfugii poetice, prin poematizarea realului: „Chiar crezi că-ntre ochii mei va scuipa vreodată ratarea?/ tu crezi că-n corpul meu se ascunde vreun hoit?/ chiar nu ştii că eu tai de unde vor toate gurile să muşte?/ (...) iubesc rataţii, nu şi ratarea./ când nu sunt lovit până-n moalele capului de inspiraţie/ când sunt lovit în şuturi/ şi se pare că jegul din mine mă îngroapă de viu/ fiecare vers mă reface”.

„Chipurile” ce alcătuiesc volumul sunt chipuri ale unei realităţi puţin suportabile: puşcăria, sanatoriul, oraşul natal, toposuri surprinse în notaţii directe, înregistrări neprelucrate, livrate crud şi concis: „aici prietene ar fi fost mai bine să nu intri/ ăsta-i oraşul comăneşti. aici m-am născut eu/ aici te aşteaptă disperarea în rochie de mireasă/ şi moartea dacă ai noroc”. În contrapunct, pentru a regla tensiunea permanentă, surescitarea, figuraţia lirică în note uşor sentimentale se insinuează în personajele-chipuri ce compun această lume – bunica, mama, Super, dl. Teo, Jairica, Canciioc, unele purtătoare de patronime exotice: Liviu Naţia ori Frăsina Lefter. Un sentimentalism tandru-tragic reverberează din versurile în care interacţionează cu cele mai importante prezenţe feminine din viaţa sa, mama şi bunica: „o găsesc strânsă în cămaşa de forţă/ Cum se clatină ca o pendulă stricată/ din lumea mea în lumea ei/ m-ar împăca acum şi-o bătaie/ un blestem, o înjurătură, un scuipat/ fiindcă îmi e atât de dor de mama”. Lumea lui SGB, lumea Chipurilor este traversată de o succesiune de figuri feminine, portrete cu impact, accentuate agresiv şi exagerat uneori – ghiridumba sau Jairica: „Au bătut-o cu cardurile-n cap/ până la leşin / De atunci viaţa ei este ca o nesfârşită plimbare/ în vagoanele unui tren gata să deraieze/ fiindcă o dată la cinşpe minute îşi pierde minţile”. Registrul grotesc este amplificat ludic precum în întâlnirea cu cea mai frumoasă femeie din lume – „«Ce faci ?»/ mi-a răspuns simplu cu voce de vată/ «Depinde cât dai»“ – sau suprimat, revocat în avertizarea romanţată din „toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău/ de parcă liniile din palmele mele se termină în palmele lor” şi chiar anulat în Ion sau Ioana de imaginea copilului nenăscut, ecou al inocenţei pierdute: „mi-ar fi plăcut să vină o copilă/ (...) sau un puştan/ haios cum eram eu/ evreu ca bunicu’/ şi să îmi spună/ orice“.

Chipurile se dezvoltă într-un permanenet dialog cu figurile obsesive ale imaginarului poetic personal („m-apropii de finalul chipurilor/ îmi creşte tot mai multă vată în nări”), însă, dincolo de autoreferenţialitate, prinde contur şi un dialog livresc, o reţea intertextuală fină ce marchează figurile reper / model poetic şi polemic – Arghezi, Mircea Dinescu, Edgar Lee Masters.

Refuzul resemnării, refuzul morţii şi al ratării manifestate prin atitudinea de frondă, bravadă (Sunt. O lichea sau Casino) sarcasmul („al dracu viitor/ cu cât cinism îmi mai zâmbeşte”), gestul ostentativ (Poemele din România literară) întregesc poza de enfant terrible care împreună cu tag-ul SGB fac din neconvenţional o marcă înregistrată şi validează un debut în forţă.

 1 Premiul pentru Poezie la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor din România