Condiţionat de contextul istoric, Ioan Mihai Cochinescu se retrage în trecut, însă imaginează în Ambasadorul (Cartea românească, ediţia a II-a , 2010) un roman ce lansează o provocare prezentului prin amendamentele / acuzaţiile vizibil critice, prin chestionarea unor puncte sensibile - tentaţia puterii absolute, imaginea opresivă asociată conducătorului (succesiunea ţarilor sub semnul unui geniu rău), invocarea unei alternative exorcizante.

Romanul este însă mult mai complex, construit pe paliere multiple ce se revendică toate esteticului, unde muzica acţionează drept liant între viaţă, iubire şi putere. Este chiar Maestrul de muzică Claudio cel ce oficiază intrarea lui Alexandru în această Dramma per musica, chiar în timpul unei serbări de carnaval, într-un joc cu măşti ce se va prelungi şi după ce serbarea va fi luat sfârşit. Trimis de patriarhul Ierusalimului cu o misiune secretă la curtea ţarului Boris Mihailovici, Alexandru este ambasadorul prin excelenţă, carismatic, erudit, dar şi cu un trecut picaresc consumat în Spania, ce este invocat alternativ şi în opoziţie cu o copilărie inocent-bucolică petrecută pe plaiurile Moldovei. Personalitate cameleonică, el se confundă mediilor frecventate, încercând să nu uite de sine în această lume de măşti, însă existenţa se complică şi mai mult când îşi întâlneşte dublul-feminin şi e hipnotizat de „doi ochi exprimând: blândeţe, curiozitate, resemnare, somnolenţă, îngrijorare, supunere, încordare”, ochi ce se „îndepărtează în loc să se apropie de el”. Mişcare ce însoţită de această paletă de trăiri sintetizează traiectul unei iubiri tumultoase, interzise, imposibile, căci Maria Bodrovkina se află în graţiile suveranului.

Romanul iubirii ca şi romanul istoriei are o desfăşurare labirintică, ameţitoare, cu intrări / ieşiri false, intromisiuni narative, substituiri de personaje, de sosii, rătăcirea perpetuă fiind desăvârşită în romanul călătoriei ca ambasador al ţarului şi al creştinătăţii către China. Calitatea de trimis special al Ierusalimului, de ambasador, de colonel conducător al unei caravane diplomatice activează natura latentă a liderului doritor de glorie, „Doxis epitimitikos” Alexandru dublat întru nemurire se dedublează , îşi asumă o nouă identitate de trimis divin: „Ascultaţi! Sunt eu, trimisul! strigă glasul. Sunt Alexandru! Iată, aici, am cu mine înscrisul împărătesc şi divin. În genunchi!”. Conform pattern-ului novelistic, romanul călătoriei beneficiază de o dublă interpretare a unui narator implicit care înregistrează, consemnează conştiincios şi uimit fantasmagoricele aventuri ale lui Alexandru. Comunicările periodice transmise printr-un complicat mecanism de către iscoada ţarului autentifică faptele ireale ale trimisului însă consecutiv reuşesc să ambiguizeze suplimentar naraţiunea.

Obsesia labirintică alimentează imaginarul deceptiv în care se mişcă halucinant caravana diplomatică: „Oare nu cumva, Ivan, tot ceea ce ni se întâmplă nu-i decât o închipuire? Sau, mai rău o capcană? Ades trecând peste ape, pustiuri, câmpii, munţi, păduri, mi s-a părut că ar fi un drum în cerc”; la fel, mişcare circulară este jocul întrevederilor, al complicatei etichete şi al orgoliilor ce se desfăşoară între trimişii unor mari împăraţi.

Întrevederea cu împăratul cel tânăr, Kangxi, oferă o altă imagine a suveranului, a cuceritorului speriat de puterea pe care o are, „de vasta împărăţie pe care o stăpâneşte” şi a cărui strategie diplomatică tolerează şi încurajează asocierea cu puteri secundare, şi este precaut cu oferta ţarului. Însă complexitatea acestei civilizaţii, dincolo de Piatra Ocultă, îngemănare stranie de frumuseţe şi moarte, de misterele divinaţiei şi ale nisipului cântător se explică muzical prin contrastul în organizarea sistemelor sonore, ce determină hiatusul socio-cultural între cele două lumi. Mai mult, tânărul Kangxi reuşeşte să se contopească prin muzică, prin instrumentul magic, ce poate reda întregul univers sonor, „o nouă minune a lumii” cu adorata sa floare secretă într-o altă dimensiune a erosului şi a eroticului: „planta ce îşi desface tot mai mult petalele la auzul acelei muzici totale, oferindu-se privirii precum o femeie care cu încetul îşi desăvârşeşete vicleana mişcare de dăruire (...) şi muzica încă-şi urmează drumul prin labirintul de cristal, ţâşnind prin pâlnii armonice suprapuse peste armonice infinite ale unor sunete mai pline, ce par a avea din când în când, o însemnătate anume în compoziţie şi hanul a cuprins floarea cea roşie în ambele mâini şi cu teamă-şi apropie buzele de ea”.

În pofida experimentărilor muzicale, aprofundărilor magice, alchimice, deşi închiderea misiunii se desăvârşeşte, sensul călătoriei se pierde: „a cunoaşte o altă ţară sau un alt popor decât propria ta ţară sau propriul tău popor este o alergare după miraj”. Însă decepţia este parţială. Întors la curtea ţarului, efortul lui Alexandru reinterpretează şi persistă întru întruparea audivă a inefabilului, proiectând un concert grandios care nu se va petrece niciodată. Aspiraţia către wagneriana „artă totală” este imposibilă în acest labirint fără ieşire, cu o ieşire surpriză, într-un final ce repoziţionează textual romanul.

Metaficţiune istoriografică , într-un spaţiu al ambiguizării, al transgresării limitelor între ficţiune şi istorie, romanul lui Ioan Mihai Cochinescu, rescriere culturală a expediţiei lui „Nicholaus Spathari”, reuşeşte printr-o scriitură multiplu codificată să satisfacă exigenţele celor mai pretenţioşi lectori.