Dincolo de remarcabile studii de orientalistică, Ara Alexandru Şişmanian este implicat activ-afectiv, iremediabil captiv în domeniul poeticului, dovadă triptic-ul de poeme construit între 1987-1993: Priviri, Ochiul Orb, Tireziada, continuat ulterior într-o „hexalogie”, Migrenele, din care au apărut deja primele cinci volume (volumul VI este în pregătire) şi, nu în ultimul rând, cel mai recent volum, Absenţe (Editura Ramuri, Craiova, 2009), al doilea op dintr-o altă serie poetică.

Această apetenţă pentru construcţii poetice în serie este vizibilă şi în retorica fluvială pentru care optează poetul: revărsare de imagini, notaţii, definiţii, gânduri într-un solilocviu-delir ce încearcă să fundamenteze absenţa ca prezenţă. Printr-o permanentă raportare la absenţă/ absenţe ontologice se petrece în fapt o interogare obsesivă, o investigaţie detaliată a efectelor absenţei asupra propriului eu. Eul, sinele şi minele baletează haotic în toposuri simbolice între care labirintul şi tramvaiul sunt utilizate contrapunctic binomului absenţă/prezenţă-impas, rătăcire fără ieşire versus fugă, evadare, deschidere, speranţă. Absenţa unui principiu ordonator generează şi degenerează într-o veritabilă mitologie a absurdului în care firul Ariadnei şi figura Minotaurului sunt folosite abundent drept mărci ale relaţiei cu absenţa ce se insinuează în majoritatea secvenţelor ce alcătuiesc volumul. Croit pe un pattern antitetic, discursul evoluează inegal, între combinaţii onirice şi ecouri sartriene, inspiraţii suprarealiste şi excese naturaliste.

Indecizia, ambiguitatea ce guvernează palierele sinelui sunt un ecou al faliilor, stadiilor în care se manifestă, sunt resimţite acut absenţele, cu efectul cel mai rapid asupra propriei corporalităţi: „pierdut în labirint pe talpa occiputului* prin cercurile oglinzii care-mi umplu ochii* ferestrele sângerează* vinele se agaţă ca viţa de zid – în jurul geamurilor* ca o coroană roşie* rănile înoată ca nişte peşti prin fluidul gros al trupului– deschizându-se ici – închizându-se colo”, o corporalitate în derivă, inconstantă mărturisindu-se, confesându-se repetitiv, obsesiv şi optând în acelaşi timp pentru o respingere categorică a tot ce intră în aria lexicului: „de parcă tot trupul mi-ar fi format din nişte cuvinte – din nişte silabe de care aş încerca să mă eliberez. Nu să le pronunţ ci să le elimin – căutându-mi absenţa – culegându-mi absenţa ca într-o livadă de tăceri negre.” În acest sevraj oniric intră şi etapa acceptării, însă o acceptare dependentă de senzaţia împlinirii, a desăvârşirii şi, în acelaşi timp, de respingere a condiţiei de marionetă în planul existenţei.

Paradoxal, deşi nu acceptă nici o formă de control şi e într-o expansiune-exacerbare permanentă şi personală, ca o tentativă de suplinire a diverselor absenţe în labirintul păianjen, eul îşi găseşte un nesperat refugiu în spaţiul visului: „somnul remodelează lucrurile din întuneric cu degetele virtuale ale visului. Cu gestul lasă dâre de aur în tihna infinită a răcnetului.”

În această absenţă generalizată, în această dezordine generalizată, abandonarea, în manieră suprarealistă, labirintului, halucinaţiilor, amneziei, coşmarului, infernului, extazului, neantului, apocalipsei, nopţii, obscurităţii pare a fi calea întru regăsirea unei coerenţe, a unui sens. Însă direcţia, sensul nu pot fi menţinute decât în zona sigură a reveriilor. Exerciţiul confruntărilor cu sine nu este decât un pretext pentru a aluneca din nou în haos: „labirintul oglinzilor nu e decât o amnezie unde îţi aminteşti subit cît ţi-eşti de fapt de străin – o uitare unde nu mai ţii minte decât cum să treci din netine în netine (...) îmi privesc degetele – piciorul – sau altă bucată de carne –fără ca asta să-mi amintească – puţin – oricât de – minele uitat* nu de sinele pe care nu mi l-am ştiut niciodată – ci eul plin de aşteptări şi amintiri”.

Viziunea lui Ara Alexandru Şişmanian în figurarea absenţelor se revendică suprarealismului lui Dali, însă prin accesări succesive ale unui univers coşmaresc inundat de imagerii sexuale, peisaje turbulente, fragmentări schizoide se apropie de Hans Ruedi Giger, figură reprezentativă nu doar a suprarealismului, cât şi a culturii pop: „genitaliile exploziilor nucleare zămislind embrioni de vid”, şi, simultan, se integrează conceptului de art terapy, promovat de artistul elveţian: „din fericire totul e prea complicat să fie real”.