În seria romanelor cu îngeri ce pare să fi acaparat în acest sezon mentalul prozatorilor români (Radu Aldulescu – Ana Maria şi îngerii, Ruxandra Cesereanu – Angelus), romanul lui Florin Toma, Oraşul jumătăţilor de îngeri (Editura Cartea Românească, 2010) face figură aparte, invitând lectorul într-un desant aiuritor, terifiant şi comic uneori, într-un oraş al îngerilor fără îngeri. Mecanismul ce guvernează această distopie imaginată de Florin Toma are ca marcă umorul extrem, comicul tragic, cum spune unul dintre personaje.

Jumătăţile de îngeri, prin natura lor secţionată, amputată, au comportamentul unor mutanţi ordonaţi-coordonaţi automat, prin intermediul unor organizaţii absurde ce funcţionează după norme la fel de aberante precum Normele Bunului Simţ şi Comportării, Normele Consumului public sau Normele Omului. Între acestea se detaşază Casa Prieteniilor, ea este chintesenţa acestui microsistem perfect programat, unde funcţionari, specialişti trudesc întru găsirea prietenului potrivit, a jumătăţii perfecte, într-o androginie sui-generis, dar eşuează lamentabil, căci Oraşul este populat numai de „jumătăţi de îngeri”.

Pretextul acestui excurs funambulesc îl constitue introducerea în decorul fantastic al petrecerilor exotice, organizate de figura la fel de exotică ce domină romanul, mama, în ficţionalizarea căreia naratorul excelează. La fel de savuros este şi portretul lui madam Piskofski şi a luptelor pentru supremaţie în organigrama oraşului. Petrecerile de pe strada Depliniştii, dincolo de caracterul bizar, au o intenţie reconciliantă şi o tematică extravagantă : „luni – sărbătoarea Marelui Colan de Dreapta, marţi – a Meduzei Albastre cu cioc, miercuri – a Şopârlei cu Clopoţei de Ametist” etc. Într-o exhibare a unor istorii stranii, cu genealogii fabuloase, personaje caricaturale, hibride, etichetate nominal (Meşulam, Mansuela, Nimphodora d’Aorta, Mortimer Krakphidiridis, Aristide Pospaille, poetul Ambrozie), este inventată o lume suprarealistă, dezarticulată ce conţine implicit-explicit obsesiile istoriei mai mult sau mai puţin recente.Toate aceste resurse procedurale ale distorsionării, deformării converg spre o poetică a absurdului ce îşi investighează propriile resorturi de funcţionare. Populaţia Oraşului scrupulos împărţită în categorii distincte (murzii, merzii şi marzii), corespunzătoare unui regim de caste, face obietul unui camuflat studiu antropologic. Jocurile istoriei, jocurile politicii, jocurile puterii sunt configurate alegoric în imaginea unui complicat şi savant joc de şah în care este cooptată toată lumea: „Joacă toţi. Toţi şi în acelaşi timp. Pe aceeaşi tablă, că alta nu mai este. Şi cu aceleaşi piese că altele nu mai sunt.” Şi, deşi se joacă cinstit, intenţiile se suprapun, strategiile trebuie adaptate, îţi trebuie un caracter cameleonic, miza e selecţia naturală şi prin eliminări succesive rămân în joc numai doi, „cei mai puternici dintre puternici”, iar partida „se termină cu un şah etern – regele unuia este fugărit pentru totdeauna de o piesă a celuilalt – deci, nimeni nu înfrânge pe nimeni şi niciunul nu câştigă nimic. Este doar un armistiţiu temporar – etern”. O altă variantă a jocului este surprinsă în confruntarea dintre Marele Ortolan şi Atotputernicul Jumolea, în interpretarea şâşâită a lui nenea Matache măcelarul: „Marele Ortolan a foşt victima unei mari greşeli (...) el nu şi-a dat seama că, de fapt, era manevrat din afară, de către Atotputernicul Jumolea. Aşa l-a condus ăla atâţia şi atâţia ani, fără ca el, Ortolanul, să-şi dea şeama, ba mai mult el fiind convinş că el şi numai el conduce ţara şi poporul”.

Consonanţa subtilă cu lumea reală este mascată în discursurile demagogice ale literaţilor Oraşului, artizani desăvârşiţi în revelarea „adevărului minciunilor”. Raportul trecut/prezent ce validează istoria oficială urmează un clişeu identificabil în toate structurile opresive: după înfierarea fenomenului de secătuire: „încurajarea şi propulsarea pe cele mai înalte podeţe sociale a secăturilor, falsa cultură şi trufia intelectuală”, urmează elogiul prezentului, când „lucrurile s-au îndreptat, s-au făcut progrese uriaşe”. Finalul petrecerii este apoteotic, o reluare a „marii crăpelniţe”, ospăţ pantagruelic, „jertfă zeului abundenţei şi standardului”, proiecţie a obsesiilor auctoriale ce irump violent în roman, ornament final al strategiilor textuale utilizate şi improvizate.

În Oraşul jumătăţilor de îngeri, Florin Toma desfigurează borgesian nu numai faptele, întâmplările, ci şi personajele, introducând contradicţii, inversiuni şi digresiuni pentru a ajusta accesul la o realitate atroce, într-o imagerie proprie, o comedie/bizarerie ce incomodează, nu doar distrează.