Tainele și spaimele inimei
de Daniela Firescu
Doina Ioanid alege ca modalitate de investigare a metabolismului sentimental în Ritmuri de îmblânzit aricioaica (Cartea Românească, 2010) un procedeu dual de inhibare-exhibare a corporalității. Conceput ca un manual de supraviețuire, de anihilare a spaimelor și tainelor inimii, acest poem-jurnal concentreză și înregistrază progresele și, mai ales, regresele trupului, un trup intens spiritualizat, încărcat afectiv. Printr-un raport de incluziune și utilizând artificiul unei sinecdoce, inima se substituie treptat trupului și devine organul receptor al feminității în derivă. Sfâșiată, putrezită (cu inima în mână, am mers prin oraș, pășind pe prima zăpadă din anul ăsta. Și inima mea, stropită cu vin și oțet, continua să putrezească în ritmul celor 37 de ani), stafidită sau regenerată, verde și crudă, sufocată (pe inima mea s-au adunat toate scamele din lume și înăuntrul meu au crescut lanuri întregi de tutun), inima suportă calvarul solitudinii, spaima dezintegrării, teroarea neantului și transformă confesivul, îl subordonează corpului, trupului-senzor deschis spre lume, spre necunoscut.
Paradoxal, conștiința excesivă a corporalității nu elimină, nu diminuează prezența celuilalt, dimpotrivă, existența în absența celuilalt e imposibilă, ca într-o reluare a mitului androginului. Relația cu alteritatea se descrie în direcții antinomice: viața-dragostea, singurătatea-moartea. Figura lui, tânjirea după el, așteptarea lui sunt reconstituite prin memoria trupului: mirosul tău cuibărit între cutele pielii mele (...) trupul meu se poate împuțina în continuare, mă poate trăda în fiecare zi, dar nu poate uita. De partea cealaltă, timpul, singurătatea, așteptarea erodează trupul noaptea când piepturile hârâie mai tare, acoperind răsuflarea egală a lui Dumnezeu, vine aricioaica și-mi dă iarăși târcoale. Anxietatea, teroarea sunt introduse direct, atacă de-a dreptul, dur, aricioaica cu țepi ascuțiți sfâșie trupul sufetesc reminiscență din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu; de altfel, în rândul personajelor terifiante, aricioaica e secondată cu succes de Mika-Lé, cuplu demonic ce nu se lasă îmblânzit decât temporar pentru a reveni în forță în veritabile cavalcade vrăjitorești. Nici un loc nu e sigur: în spațiul închis al camerei, aricioaica amușină, cu ghearele prinse în dantelă, printre bibelourile mamei, cu țepii ascuțiți cu grijă; în oraș pândește Mika-Lé zeflemitoare, cu buzele ei din lame de ras, ivindu-se după zidul părăsit, pe pavajul încins face victime colaterale sau intenționate, sugrumă, crestează, smulge, retează conform profilului ei de aspidă. În plus, o întreagă galerie zoomorfă se insinuează oniric, agită subconștientul și își supune organismele. Ca într-un film suprarealist, secvențele poetice aliniază imagini desprinse din transă, din somnul cu molii fără cer și fără candoare ce anunță resemnarea, acceptarea, declinul:
N-am zărit-o de cun am intrat. (...) A coborât încet de pe raft. Țepii îi erau lucioși, ascuțiți cu grijă. Eram doar noi două și noaptea care abia începea. În pragul celor 40 de ani stăteam doar noi două, dincolo de bine și de rău.
Poemele, dincolo de unitatea de sens a întregului volum, par să se nască unul din celălalt ca într-un joc cu păpuși rusești, există mai mult decât o conexiune, există o consecutivitate a trăirilor, întâmplărilor. Cele mai atroce momente sunt succesive aparițiilor aricioaicei crize de identitate, de interogare-contestare a propriei corporalități: Unde sunt eu înghesuită, înghemuită în trupul ăsta?. Respingerea, ostracizarea, prăbușirea în infernul femeilor neiubite poate fi evitată printr- un zâmbet gest minimal, dar cu semnificații decisive: zâmbetul tău mă extrage de acolo. Mizerabilismului organic i se opune o anumită ingenuitate, ce răzbate timid în incantațiile către iubirea trăită la modul ideal: niciodată toamna nu fu mai frumoasă. La luz de tu cuerpo. La luz de tu cuerpo.
Micile și marile drame se confundă și, în final, realitatea (i)reductibilă a trupului se acomodează mișcărilor contradictorii de ieșire din sine: să mă uit în oglindă și să nu mai fiu eu vs. regăsirea de sine: cândva eram o ceașcă plină de smântână, o cutie muzicală de Crăciun. Arsenalul mai mult sau mai puțin plăcut al amintirilor de familie e invocat, vine să dea mărturie mașina de tocat a bunicii, cutia cu Pandora cu tot: revăsare de resentimente, revoltă și, uneori, nostalgie. Lumea viscerală nu pierde speranța transcendenței, se roagă și speră o reîntoarece- reintegrare în fluxul naturii.
În Ritmuri de îmblânzit aricioaica, Doina Ioanid preface confesiunea, transgresează defularea banală în confesiunea-confruntare ontologică, într-una din cele mai intense experiențe poetice din ultimii ani: Unde sunt vorbele tale?... Le-am înghițit și le țin în burta mea. Dar să nu-ți fie milă de ele. Sînt păsări cu zece rânduri de dinți și aripi zimțate, de oțel. Să nu-ți fie milă de ele , că drumul tot nu le dau!.
|
|