„A dog is a dog, a bird is a bird, and a cat is a person.“. Subiectul ce stă în umbra romanului Doinei Ruşti, Patru bărbaţi plus Aurelius (Editura Polirom, Iaşi, 2011), este mult mai incitant şi provocator, deşi aventurile şi dis-aventurile în care Aurelius este protagonist şi autor au farmecul lor. Tot acest melanj ironic-comic-parodic al pseudo-boemei, în care lumea artei se confundă şi confruntă cu cea a afacerilor, anunţă inevitabilul: epuizarea şi dispariţia literaturii. Responsabili şi generatori ai acestui scenariu apocaliptic sunt patru inevitabili, patru caractere intrate sub influenţa lui Aurelius, care, la rândul lui, pare descins din Fahrenheit 451, distopia lui Bradbury. Efectele sunt imediate şi par să afecteze pe toată lumea, dar mai ales pe Licia, pentru care lectura devine o corvoadă: „citeam pagini întregi din Sufocare ori din Mă numesc Roşu, răsfoiam The Enchantress a lui Rushdie – doar ca să găsesc defecte şi burţi narative”. Apariţia lui George Cal, ultimul inevitabil, instaurează complet paranoia: angajat într-o obscură companie de producţie cinematografică debusolează şi derutează pe toată lumea cu ideile şi inţiativele lui. Pornind de la premisa că personajele secundare sunt mult mai ofertante (teoria secundarului dezvoltată ficţional), porneşte la o rescriere a marilor capodopere ale literaturii. Proiectul este abandonat în favoarea promovării propriului roman – roman de senzaţie de care toată lumea vorbeşte şi pe care nimeni nu l-a văzut, romanul invizibil în plan real, dar foarte vizibil în plan virtual: pe bloguri, facebook, în reviste şi canale media (ca butadă, autorul îşi scrie singur cronicile.) Pantofii Gloriei, romanul lui George Cal, este parabola ce surprinde exact evoluţia imprecisă, cu o viteză incontrolabilă a fenomenelor artistice. Profitând de momentul favorabil, dezvoltă experimentul şi „produce” romanul lui Saşa. Dar cine este Saşa? Dublul lui Aurelius sau chiar reîntruparea lui Aurelius în imaginaţia turmentată a Liciei, urmărită obsesiv de episoade trecute şi prezente, în care a intrat provocată de geniul rău şi privirea dispreţuitoare a lui Aurelius.

„Romanul Liciei” se dezvoltă paralel cu cel al lui George Cal/ Aurelius. Rememorarea celor patru inevitabili este declanşată de cercetările lui Ani – personaj de policier ce investighează moartea fratelui său. Licia nu e străină de dispariţia acestuia, cum nu este străină nici de dispariţia celorlalţi. Ca şi în cazul lui Saşa/ Aurelius, şi aici cei patru inevitabili par să fie variabile ale unui model prestabilit: apariţii fascinante, siguri pe ei, vanitoşi, îndrăgostiţi de ei înşişi, cruzi. Chiar şi numele intră în categoria variantului: Ion Antonescu –Toni, Antonio, Daniel Anton, Bogdan – fratele lui Toni. Seducţia este pentru ei un joc de confirmare a propriei superiorităţi şi toţi cad victimă propriului lor joc şi dispar în morţi mai mult sau mai puţin suspecte, mai mult sau mai puţin accidentale.

Lumea coincidenţelor în care se învârte Licia conectează subteran personaje, întâmplări şi cărţi. În fapt, misterele cărţilor o captivează mai mult decât necunoscutele propriei existenţe: porneşte cu fervoare pe urmele lui Jean Binette şi ale Emmei Bovary, episod amintind de jocurile livreşti din romanele cu intelectuali ale lui David Lodge. Pe acelaşi model, rezumatul de la Diavolul pe dealuri, romanul lui Pavesse, prin subtitlul său „Antonio din Roma”, o teleportează pe Licia într-un episod trecut ce evocă un weekend la Roma şi, coincidenţă, un italian pe nume Antonio, romanul lui Pavesse şi o moarte suspectă.

O altă buclă ficţională în care rolul declanşator îl are o lectură din Pădurea norvegiană clarifică senzaţia de déjŕ-vu şi, simultan, conştientizarea existenţei Second Life în care Licia e prinsă: „toată această informaţie îmi intra în creier, căutând bezmetică sutele de ferestre similare, tufele lui Thomas Hardy, cozile profilate pe cerul lui Jack London, zecile de străzi străjuite de geamuri, balustradele din incinte comune ca la Bulgakov, pavajul pătat ca la Céline (...) am înţeles în sfârşit că trăiam de patru luni într-un fel de Second Life, într-o lume, într-un timp al coincidenţelor, anticipărilor şi al literaturii pe care o abandonasem”. Contradicţiile literaturii generează contradicţii în existenţa personală şi invers. Relaţia cu literatura cunoaşte diferite stadii şi etape: punctele extreme între abadonul în lumea cărţilor şi abandonul propriu-zis al cărţilor pe străzi, pe culoare. Momentul critic este surprins în polemica dintre George Cal şi Bucătăreasă („mătuşa profesoară de la Catedra de Comparată, specialistă pe realismul balzacian”), primul susţine imixtiunea creativă în spaţiul ficţional, în timp ce profesoara nu vrea să trădeze povestea. Dar povestea este deja trădată pentru că Bucătăreasa nu îşi susţine practic convingerile, iar rezumatul Doamnei Bovary livrat Liciei este preluat de o studentă „silitoare” de pe blogul lui George Cal. Într-un final, ceea ce lipseşte din ecuaţia postculturală este cititorul. Romanul înregistrează mutaţiile între lector şi autor: recurgând la cele mai fanteziste soluţii, cititorul îşi atribuie rolul de autor („Poate asta şi vrea! Un cititor.”).

Criza literaturii este scrutată de Doina Ruşti cu o privire crudă, demitizantă. Într-o situaţie worst case scenario este anticipat punctul terminus al literaturii, o distilare a unui întreg univers ficţional din care nu dispare nostalgia lecturii: „Citeam de câte două-trei ori o frază din Faulkner, mă lăsam dus de întâmplările povestite de Fowles şi mi se îndulcea gura citind Capote”.