Istoria profesorului Bumb deschide volumul şi din poziţia inaugurală setează tonalitatea de manieră şi de conţinut în secvenţe regizate atent cu largă defăşurare de mijloace şi efecte aproape pe măsură, pentru că forţa/flerul narativ se manifestă din plin, însă nu şi unitar. Nu este cazul ficţiunii macilor suedezi, replică tragi-comică la fragii sălbatici bergmanieni. Nu este teorarea morţii sau teoria nimicului ce le leagă, ci faptul că ambele sunt anesteziate prin rememorări nostalgice ale iubirilor ratate, dar nu mai puţin rezistente. Dozată într-o nostalgică curgere, o cronologie inversă, povestea profesorului Bumb reia destinul excentric al unui personaj cinic, genial, alcoolic şi ţicnit, ratarea sa fiind explicată prin teoria nimicului, „filosofia lui Nu”, reversul cunoaşterii ştiinţifice: „Teoria nimicului avea ca fundament o axiomă şi o teoremă enunţate de Bumb pe nerăsuflate, aproape de finalul primei sticle de vodcă, într- o seară de aprilie. Axioma: La fiecare capăt al vieţii se află nimicul. Teorema: Nimicul de la un capăt şi nimicul de la celălalt capăt sunt unul şi acelaşi.”

În faţa sterilităţii, neantului, reacţia profesorului Bumb este radicală: ruperea ordinii şi instaurarea anarhiei, a farsei. De la mînjirea picioarelor statuii din centrul Stockholm-ului în suc de roşii, la festa de dejucare a planului de şantajare a Olgăi de către libidinosul Boa, rivalul său, Bumb se dovedeşte un imbatabil farsor –actor, cu un ţel aproape nobil de salvare nu a Olgăi ci de conservare a senzaţiei de puritate- inefabil, pe care apariţia fetei o produce: „în ziua când Olga intrase pe coridorul de la parter foşnindu-şi moale rochia, intraseră şi câmpurile de grâu cu maci pierduţi din loc în loc, cu Lotte şi cu părul ei la fel roşcat şi aburul dulce de alcool şi cuişoare pe care el le tot sugea ca să se lase de fumat, şi cerul Suediei unde în iulie soarele nu apune deloc.” Un precursor mai tînăr şi mai puţin pitoresc al profesorului Bumb este Otto, personajul din Munţii de neon. Însă nu mai puţin inspirat în acţiunile sale de reinsturare a ordinii, de astă dată a unei minime reabilitări şi răscumpărări morale, o corectare a istoriei într-un utopic proiect de „Iluminare a munţilor”, de readucere la lumină a poveştilor foştilor deţinuţi ai sanatoriului de la Sălcuţa – ţel utopic pentru că se materializează în tentative (şi incidente) de iluminare concretă şi împânzirea văilor de circuite electrice. Mai izbutită este fauna umană ce-l înconjoară –colonelul Delibaşa sau fraţii Toader, mardeiaşii satului.

Uşor cu metroul prin Bucureşti. Eva la mijloc concentrează şi consemnează un alt eşec în confruntarea cu realitatea. Evadările se produc în spaţiul magic al muzicii, unde Aşiel, Eva şi Paul refac clasica situaţie triunghiulară într-o manieră mai puţin clasică: seducţia lui Paul este în ritmul simfoniilor lui Bruckner, aşteptând 30 de ani să se dezvăluie; însă momentul în care volubilul Paul se animă coincide cu defularea retractilului Aşiel ce „explodează” odată cu şampania din metrou. Finalul este ambiguizat într-o sugestie culturală - acordurile simfoniei a IX-a de Dvorak (The New World - un potenţial început pentru Eva?). Mult mai tragic este parcursul eroilor din Importanţa cârtiţei – istorie în care mecanismul acceptării – ignorării realităţii funcţionează invers, iar cârtiţa asimilează lacom obsesiile imaginare fundamentale ce bântuie tradiţia culturală şi pop culture de la Kafka la Ziua cârtiţei. În secvenţa finală – Furtună într-un singur cuvânt, confruntarea cu realul este amplificată de jocul oglinzilor magice ale lui Ustachia, ce funcţionează ca un fel de cadru cycloramă producând iluzia unor spaţii nelimitate şi care, alături de stihiile naturii, înghite, absoarbe realitatea. Din eforturile creatoare ale lui Promoroacă nu mai rămâne decât o bucată rătăcită de hârtie pe care nu scria decât un singur cuvânt: „ Eu” – mărturie ironic-empatică a ego-ului artistic nelimitat.

Himerice, într- o realitate suprapoetizată , poveştile cu ţicniţi ale lui Augustin Cupşa încearcă să capteaze şi să comunice, printre bufonerii, farse, psihoze, modelul – paradigma pierdută a naturii umane.

 1. Câştigătorul concursului de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, ediţia 2011