Reflexie în oglinda-labirint
de Daniela Firescu
Ara Alexandru Şişmanian continuă serialul poetic al dezintegrării cu volumul 4/Absenţe (Editura Ramuri, Craiova, 2011), în aceeaşi manieră delirant-halucinatorie-umorală, consacrată în opurile anterioare. Criza absenţelor se află acum în zodia alterităţii, a lui celălalt, care se autogenerează narcisist, se proliferează oniric, eteric. Acestui dublu poetic îi este transferat complexul de aşteptări-aspiraţii-obsesii la visul eternal.
Gestul recurent în acest volum este cel al depersonalizării, al dedublării simbolice, corporale, scripturale: mă visez cu mîna de litere şi degetele mă privesc cu paginile încă nescrise. Pe linia forţării limitelor, absenţa e figurată paradoxal esteticii suprarealiste ca element ordonator (absenţa decupa întâmplări pagini de întâmplări şi le dădea la legat), absenţa generează la propriu şi la figurat Cartea Absenţelor, într-o mişcare circulară desprinsă parcă dintr-un tablou al lui M. C. Escher.
Neantul, labirintul, drumuri cu destinaţia impronunţabilă şi traiectorie incomprehensibilă reiau aceeaşi serie a figurilor-obstacol care amână, încetinesc, stăvilesc viziunea, revelaţia: cine poate căuta în neant altceva decât pe adevăratul mesia. Căderea în neant, în literatură, se vrea o evadare din discursivitatea comună prin decorporalizare-deconstrucţie-dispariţie: tot trupul se hotărâse să vorbească alunecase livid în albia de nebunie a silabelor ca o unică voce foarte complexăź trupul se povestea trupul se preschimba în povesteź în căutarea neantului care s- o asculteź povestea se povestea sieşi se crea şi se decrea pe sine devenind ei da! Devenind la rându ei un monstru de solitudineź.
Expresia poetică a ne-existenţei, definirea conceptuală a vidului este exprimată prin recursul la nedeterminarea matematică a cifrei zero: ca el eu-eu, eul-zero scufundat în pânza complexă a fantasmelor, zeroul prezenţei strălucind de absenţă, în reprezentări cu alură pedant-erudită, la confluenţa dintre artă şi kitsch, excitarea maladivă a capacităţilor imaginative eşuând în aporie poetică: zarul mărturiseşte că numele lui adevărat este zero că numele lui ursuz e urmuz, cupa uterină a naşterii îşi varsă preplinul de embrioni morţi ca o bacantă beată strigând evohe!. Consumat de nelinişti existenţiale, inconştient şi lucid, poetul îşi continuă neabătut proiectul hipertrofiat utopic, suprarealist şi teribilist.
|
|