Ce aduce în plus un cristian, cu Morţii Mă-tii (Editura Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2012), în peisajul literar românesc aglomerat de ego-proze? Un roman cu strategie poate fi unul dintre răspunsuri: strategie de construcţie/lansare/ promovare. El însuşi foarte activ, implicat într-o seamă de proiecte culturale underground, cu o deviză-manifest imperativă („Literatură română scrie pe mine!”), familiarizat cu culisele literare şi piaţa editorială, încearcă un break-trough cu romanul său de debut, interesat simultan de succesul editorial/ de critică, dar mai mult de cel personal, unde ambiţiile estetice nu sunt egalate decât de cele afective: „să-i zic lu’ tataia c-o să scriu o carte, doar-doar să-l văd cum o ia de pe dulap şi-o şterge de praf c-apare pe ea numele meu? Dar ce reprezintă numele meu? N-ar fi mai bine ca numele meu să însemne ceva, să nu fie doar aşa un nume?”.

Respectând lista de sfârşit a salesmen-ului cultural (literatura ca produs) şi ţintind finalităţi artistice (literatura – magazin de vise), romanul bifează condiţiile ce vor să facă din el o creaţie de succes: titlul provocator (cu dublu twist: „înjuratea” şi generaţia MM), revendicarea/ dezicerea de gruparea douămiiştilor, falsul coming-of-age story, contestarea canonului şi, paradoxal, continuarea canonului, ruperea de familie şi, în acelaşi timp, recuperarea familiei. Dincolo de conotaţia iniţială, Morţii mă-tii e o istorie a rădăcinilor, a legăturilor de familie, a apartenenţei care se legitimează prin cei care s-au dus, dar pe care nimeni nu-i uită. Obsesia morţii e cea care bântuie tot romnul, din copilărie şi până la maturitate: cimitirul, locuri de veci, farse cu sicrie livrate vecinilor, înscenarea propriei înmormântări, poveşti de groază cu copii rătăciţi prin labirintul cimitirului, coliva – desertul preferat, fascinaţia/ oroarea de morţi. Fiecare parte a romanului are câte un episod (dacă nu mai multe) cu un caracter semnificativ: Pisoiul de pe sârmă – tragic şi inocent, Micul Ftiriadi – comic şi grotesc, Necrologul – tragic-nostalgic, Puştime din alte vremi e plin de resentimente şi deziluzii, iar în ultima parte, In the army, apare sugestia unei soluţii drastice şi definitive. Tonul voit optimist (plus Marşul gloriei ce acompaniază & punctează momente speciale: „Cântaţi gloria ţării, azi e sărbătoare/ De departe vin bravi eroi ce-au învins pe duşmani”) încearcă să destindă atmosfera şi viziunea sumbră – mai rea decât moartea pare să fie chiar viaţa. De aici şi mizerabilismul supralicitat (ce pare inepuizabil şi greu de depăşit). Textcrementul ca pseudomanifest, ca formă de revoltă.

Obsesia morţii nu e întrecută decât de cea a literaturii: „ciudat la 10 ani devenisem bibliotecarul familiei”, prelungită de ideea unei cărţi-răspuns la întrebarea de baraj –„ce vreţi să fiţi când ajungeţi mari? (...) Cine mă-nvaţă s-o scriu? (...) Ce să scriu în ea? Cum aş mai da eu ochii cu el peste douăzeci, treizeci de ani, dacă n-aş termina-o?”. Primii paşi în atingerea obiectivului sunt făcuţi de timpuriu: editarea unei reviste „Radical din cap pătrat” de către gaşca nebună (Rahan, Tarzan, Pif), cel mai dificil moment – agonia lentă a tatălui şi redactarea necrologului „am visat mereu să am forţa cuvintelor, să pot face orice numai din cuvinte. Am probat-o la înnmormântarea tatălui, scriindu-i ca un nebun necrologul. Tăieturi, reveniri, ştersături şi puhoi de lacrimi. Patetic.” Urmează Biblioteca de poezie ce se încadrează în aceeaşi schemă a protestului – „o declaraţie de război”, „un război personal”, dar şi o „declaraţie de dragoste” – prezentat filmic, experiment în desfăşurare împreună cu Ionuţ Chiva şi Zvera Ion. „Sinele fracturat” în consonanţă cu „sinele fracturist” se consumă într-un rechizitoriu-recuperare a genearaţiei MM şi-a iluziilor pierdute. Care e modelul de supravieţuire în acest context în care „literatura a fost viaţa noastră. De hârtie.”? O atitudine defensivă mascată în violenţă verbală, accente misogine, plăcerea de-a şoca, provoca, scandaliza, de unde şi blocajul în zona scatologicului. Tema şi procesul excreţiei în literatură cunosc nişte scene antologice (de la Swift la Joyce în Ulysses sau Céline în Voyage au bout de la nuit), însă trecerea literaturii într-un spaţiu de disconfort implică nişte riscuri – excesul de textcremente devine redundant şi anulează efectele scenariului iniţial (plăcerile flatulaţiei în compania bunicului sau „extra-ordinara” viaţă a coanei Iacobiţa). Atitudinea programat ofensivă constă în asumarea-identificarea cu funcţia de conservare, de catalog, a literaturii. Declarat „personaj literar auxiliar”, scopul său e să menţină memoria istoriei culturale: „De ce se apucă oamenii să-şi facă o bibliotecă? Nu ca să-şi păstreze memoria? Îţi spun că memoria mea va fi mai bună decât memoria colectivă. Îţi promit că biblioteca mea va fi mai bună decât una publică.” Cu o energie întreprinzătoare formidabilă (şi o revoltă demnă de o cauză mai bună), Morţii mă-tii facilitează o mai bună percepere a „producţiei literare”, în general, şi a unei anumite situaţii-generaţii, în particular.