În Jurnalul de roman ce prefaţează O vară cu Maia (Editura Cartea românească, Bucureşti, 2012), Mioara Apolzan, rememorând geneza romanului dincolo de ezitările între documentar, ficţiune/autoficţiune, reia şi ezitările legate de titlu – favorită fiind formula fericită a Corneliei Pillat „conspiraţia binelui”, ce păstrează vie amintirea sprijinului tăcut din perioada de detenţie a soţului ei, scriitorul şi istoricul literar Dinu Pillat, figură centrală a procesului Noica - Pillat (unde principalele capete de acuzare fuseseră legate de producerea şi răspândirea de publicaţii sau opere literare cenzurate - romanul Aşteptând ceasul de apoi, fenomen cunoscut drept samizdat, practică de sustragere faţă de cenzură în ţările din blocul sovietic.)

Deşi sintagma e memorabilă şi explică în mare măsură experienţa neverosimilă a rezistenţei,a existenţei clandestine în anii terorii, intuiţia autoarei e sigură, căci, deşi nu la fel de impactantă, istoria Maiei e la fel de ofertantă. Este interesant cum o poveste sentimentală aparent banală reuşeşte nu să recompună o perioadă din istoria recentă, ci să plonjeze dincolo de suprafaţă, deschizând opţiuni multiple: psihologism fin, nu excesiv analitic, feminitate în derivă, realitate alternativă şi, nu în ultimul rând, dragoste. În ultimii ani, recuperările operate de ego-proza autohtonă au fost în mare măsură din perspectivă infantilă: generaţia cu cheia la gât cu nostalgiile şi neîmplinirile ei. Tema iubirii, atinsă tangenţial, este expediată rapid, sexul vinde mai bine, şochează/scandalizează. Explorarea corporalităţii nu anulează interiorizarea, însă există, paradoxal, o pudoare a sentimentelor, sunt preferate obsesii, nevroze, chestiuni etice, existenţiale. În schimb, O vară cu Maia mizează pe intimism, asimilarea realităţii fiind condiţionată de trăirile interioare. Introducerea este abruptă, la fel decizia Maiei de a ieşi dintr-o relaţie care aparent s-a consumat: o zi epuizantă culminează cu exasperarea produsă de refuzul asumării intimităţii.

Clasica istorie de dragoste a realismului socialist, între tânărul inginer de succes şi tânăra lui colegă, e subminată sistematic, din toate direcţiile. Cel mai evident de contextul social: anii 80- înseamnă invadarea intimităţii la extrem- vecini ce contabilizează orice mişcare, la fel de vigilenţi ca şi conducerea de partid, care în urma unui denunţ porneşte vânătoarea de vrăjitoare. Este inacceptabilă, imorală relaţia intimă între doi colegi –unul din ei va fi mutat disciplinar la un alt institut de cercetare. Intromisiunea politicului în viaţa privată este tratată nuanţat şi, treptat, se relevă ca supratema ce unifică părţile aparent izolate ale romanului. Sentimentul de neîmplinire ce- l resimte Maia în relaţia cu Dinu vine atât din lipsa de implicare a acestuia, dar mai ales din confruntarea cu modelele exemplare de iubire oferite de unchiul Ghe sau de Tea. Pentru aceştia, circumstanţele istorice mai mult decât potrivnice au sudat, au potenţat sentimentele. Iubirile fericite la fel ca popoarele fericite nu au istorie. Totuşi, Maia nu renunţă, vrea să ştie povestea lor, deşi atât Tea, cât şi unchiul Ghe eludează subiectul. Tea cu graţie, oferă scurte incursiuni în trecutul ei – prima iubire şi ultima sunt la fel de intense, de autentice şi pun sub semnul întrebării relaţia ei cu Dinu. Complicitatea dintre Tea şi Nick, pe care Maia o observă pe măsură ce prietenia dintre ei se adânceşte, este doar o faţă a iubirii, exemplară este istoria dintre unchiul Ghe şi Elena.

Povestea unchiului – avocat de prestigiu, fruntaş al PNŢ – forţat să fugă în urma luării de poziţie în scandalul fraudării alegerilor din 1946, este impresionantă. Timp de şaptesprezece ani, reuşeşte să se sustragă Securităţii, printr-o strategie gândită şi executată fără greş, adăpostindu-se la rude/cunoscuţi şi chiar în propria casă. Este un elogiu aici adus solidarităţii tacite ce a funcţionat în acei ani, făcută uitată apoi de scandalurile de delaţiune, cât şi o posibilă explicaţie, mica teorie a Maiei: „valorile morale tradiţionale funcţionau încă, generaţia voastră era deja educată în spiritul lor, cu excepţii fireşte”, în opoziţie cu educaţia duplicitară de care ea beneficiază. Totul culminează cu refugiul în propria casă „cu cât mai ingenioase erau ascunzătorile, cu atât reduceam pericolul de a fi prins, iar şansele de a petrece mai mult timp în casă, de a fi mai mult împreună creşteau. Nu ştiu dacă ne-am iubit vreodată cu mai multă intensitate, poate că disperare ar fi cuvântul potrivit.Eram singuri împotriva tuturor, naufragiaţi parcă pe o insulă necunoscută şi ostilă.”

Discuţiile cu unchiul Ghe, cu Tea, jurnalul lui Nick confirmă propriile suspiciuni, însă nu îi satisfac curiozitatea, există o reticenţă a confesiunilor, relatările sunt contradictorii, nu se merge până la capăt din suspiciune- prudenţă-instinct de protecţie în faţa întrebării cu care îi terorizează permanent: „Ce martori ai timpului vostru aţi fost?”, în timp ce o „amnezie ciudată” ascunde istoria, „memoria afectivă lumina intens amănunte din propria lor viaţă, adeseori şi aceasta greu de situat cu precizie.” Sunt însă amănuntele insignifiante care o ajută să recompună evenimentele, să îşi reconsidere poziţia în relaţia cu Dinu. Retrăind iubirile celorlalţi, îşi retrăieşte propria iubire. Incertitudinile nu dispar, însă sunt acceptate. Deşi personaj absent (recompus de Maia, de intervenţiile Tiei şi ale lui Mati), Dinu devine tot mai vizibil, căci la fel ca pentru Ghe sau Tea, şi pentru Maia, într-o lume fragilă şi înşelătoare, e nevoie de iluzia iubirii pentru a supravieţui. Miraculoasa geografie a destinelor particulare reface o lume pierdută, reaminteşte ororile şi măreţia unei apocalipse istorice.