„Who in the world am I? Ah, that’s the great puzzle.”

(Alice’s Adventures in Wonderland)

Cu un nume predestinat peripeţiilor textuale, Luiza Textoris, cel mai recent roman al lui Corin Braga (Editura Polirom, Iaşi, 2012), cercetează şi exploatează ficţional teoriile imaginarului încapsulate în povestea „artei de a visa” şi a visării maligne; ale plonjonului jungian în voiajul nocturn al regăsirii de sine, al regăsirii centrului psihic.

Disaventurile Luizei se identifică până la un punct cu cele ale Alisei in Ţara Minunilor: temele & simbolurile sunt integrate în „dosarul” Luizei, însă sunt vizibile mai ales la nivelul construcţiei de puzzle răsturnat, labirint fără ieşire. Dar visele – spaţiu-scut în faţa realităţii în care nu se poate acomoda – se dovedesc la fel de problematice, devin relativ repede un teritoriu ambiguu, ameninţător, din cauza tendinţelor ludic-naive de prelungire/ combinare/ suprapunere a diverselor stadii ale visării, a unei retractilităţi tip Peter Pan („eu sunt Peter Pan, bombăni Luiza”). Prin acţiunile sale însă, ea pare mai mult ucenicul vrăjitor care, în „ignoranţa” sa, ameninţă ordinea unei lumi aparent dezordonate. Intră astfel în scenă Fulviu Friator, personajul-călăuză, în aventura onirică. Imagine pereche a Luizei – a cărei întruchipare îi apare în vis rătăcită –, el încurajează şi declanşează voiajul experimental în universuri paralele.

Treptele iniţierii parcurse sub supravegherea lui Fulvius reiau probele, exerciţiile de control descrise de Carlos Castaneda în El arte de ensonar, „The Art of Dreaming”, de la prima poartă a visării: controlul asupra trupului aflat în stare de visare, la stabilizarea „trupului de vis” ce permite trecerea de cea de-a doua poartă şi direcţionarea viselor. Prima treaptă: vizualizarea membrelor: „dacă te încăpăţânezi în continuare să zbori, decise el, ar trebui să înveţi să-ţi controlezi trupul”. Însă zborul se dovedeşte dificil de controlat, Luiza alunecă în coşmar, visele se reiau de unde s-au întrerupt, prevestitoare de rău, anunţând colapsul/ dispariţia bunicii, Emma Textoris, figura-refugiu în faţa indiferenţei materne. Împotmolită în două vise din care nu mai poate ieşi, Luiza refuză să mai viseze. Fulviu propune alegerea unui dublu care să o ajute să iasă din capcana viselor-coşmar, însă experimentele lui scapă de sub control: visele Luizei sunt mult prea complexe, ambigue, ascunse, ea suferă o decompensare, intră în catalepsie, psihoză.

Abordarea psihanalitică a doctorului Vladinski atinge punctul nevralgic al cazului: „germenele unei schizofrenii se află într-o relaţie nefericită cu mama în primii ani de viaţă”. Însă şi el e tentat de tehnicile lui Fulvius. Se întretaie două viziuni, în timp ce doctorul interpretează visele, Fuvius acţionează: „visele trebuie duse până la capăt”, îndreptate către o rezolvare fericită. Însă, în lumea fisurată de vis şi visul fisurat de real, un happy-end e imposibil.

Autorul escamotează coşmarul Reginei Textoris: cheia spre o posibilă salvare. Diferite versiuni ale aceluiaşi episod sunt înregistrate, există sugestia unei relaţii incestuoase, pentru a afla adevărul Luiza călătoreşte în visele lui Gregor, îl invocă pe Joseph (bunicul necunoscut), însă coşmarul Reginei o cuprinde şi pe ea, şi numai prin desluşirea ghemului „ce avea în mijloc o gaură neagră iradiantă”, înfruntarea mälstrśm-ului, coborârea în infernul traumei pe care raţiunea a ocultat-o, îl poate decripta.

„Textoris” – textul ţesut – deschide orizontul infinit al sugestiilor, absorţiilor şi transformărilor intertextuale. Textul trăieşte din contaminare cu alte texte, reconcilerea de sine a Luizei începe la nivel oniric şi este apoi aprofundată – notaţiile din jurnalul de vise (Peripeţiile Adelei în lumea oglinzii). Autoreflexivitatea evoluează spre autoficţiune: secvenţa conflictului cu Regina Textoris îl recompune pe cel din Wonderland cu regina de cupă. Deşi stagiile avansate ale iniţierii în arta visului îi sunt împărtăşite de Regina, concilierea între ele e temporară, în jocurile catoptrice ale oglinzii veneţiene. Călătoriile nocturne ale celor două amintesc de cavalcadele vrăjitoarelor din Maestrul şi Margareta, mai ales prin impresia de complicitate aproape diabolică ce se insinueză între ele.

Maestrul şi Margareta, al treilea text-sursă, apare şi în experienţele diurne, însoţite de textul bulgakovian. Replici celebre transmit mesaje de avertizare: „«Luiza şi-a ars visele», «Nu e posibil, visele nu ard!», protestă Fulviu. «Ai încurcat replicile, zâmbi Emma. Manuscrisele sunt cele care nu ard. Însă visele, da.»” Rezultatul terifiant al traspassing-ului visului în realitate îl experimentează Fulviu când e urmărit de Behemoth, nu motanul ştrengar, ci „Behemoth, demonul metamorfozelor şi al distrugerii, fratele lui Moloh”. La fel, travaliul Luizei Textoris este fără de sfîrşit, ea excelează în arta visării, izbuteşte să traverseze cele patru porţi ale visului, se aventurează în spaţiul haosului psihologic, al pustiurilor şi al traumelor psihice, şi rămâne captivă într-un Neverland perpetuu.

„Visul” Luizei Textoris este o reamintire a promisiunilor şi rafinamentului călătoriilor fictive, o deschidere spre înşelător-ademenitoare întreprinderi de visare şi fantazare.