Interesul intelectualilor pentru subteranele puterii comuniste este mai mare ca oricând, determinaţi să exploreze fără inhibiţii lumea din care s-a născut realitatea de azi, într- o serie de apariţiile editoriale remarcabile în ultimii ani: Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător, Ce a fost - cum a fost, Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Gabriel Andreescu - Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Vladimir Timaneanu, Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, reeditarea memoriilor lui Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele.

În acest context, romanul lui Traian Dobrinescu face saltul de la istoria mică la istoria mare prin recuperarea „celor morţi înainte de moarte” ce trăiesc, dincolo de dramele personale, drama istoriei, mai precis drama deţinuţilor politici, o docu-ficţiune ce se susţine tocmai prin dozajul exact de investigaţie, arheologie şi simbolic între zona concentraţionară şi nucleul romanesc.

În centrul acestuia se află Dinu Pădureanu, fost deţinut politic (încă sub supraveghere) ce pune la cale şi izbuteşte o acţiune de anvergura „marelui jaf comunist”- răpirea procurorului general Nicolae Alexandru Margine, gest cu multiple motivaţii: recuperarea familiei (de care a fost separat forţat în urma condamnării sale), frondă împotriva sistemului, formă de rezistenţă personală, tentaţia revanşei sau a unei justiţii proprii. Firul roşu ce traversează romanul atinge problematica rezistenţei din diverse perspective, de la „numai cei care luptă trăiesc” sau „liniştea nu e pentru aceste vremuri”- replici şoptite, dar urmate din convingere, la actul iniţial ce a provocat condamnarea sa, la rezistenţa din închisoare şi după: „Înţeleg că nu-ţi place regimul, dar ai putea mima puţină înţelegere (…) Măcar tu eşti sincer. Nu te vei îmblânzi niciodată”. Totuşi, regimul punitiv extrem nu îl dezumanizează, în relaţia cu Margine (devenit din acuzator zelos, prizonier) chestionează permanent justificarea morală sau politică a dreptului de a pedepsi, de unde şi decizia de a-l elibera în final. Figurat schematic, destinul lui Margine evoluează linear, determinarea situându-l în poziţiile privilegiate ale nomenclaturii. Abandonarea iluziilor, asumarea adevărului (şi definirea propriei identităţi) nu sunt posibile, în cazul sau funcţionează o identificare existenţială, comunismul sau e aproape structural. Prăbuşirea comunismului înseamnă prăbuşirea personală, chiar iertat de victima sa, nu se poate ierta pe sine.

Exerciţii de uitare şi iertare sunt propuse şi de grupul foştilor deţinuţi politici, răsfiraţi, rătăciţi „parte din ce a mai rămas din vechea, adevărată Românie”: Sever Ardeleanu, Nicolae Carandino, Leon Kalustian, Marcel Stein, avocatul Mircea Teodor Duma, toţi încremeniţi în trecut, în poveşti, în dezbateri livreşti, despre destinul individului într-o lume în care ideologii cu pretenţii salvatoare au urmări tragice. Poveştile, amintirile lor îl ajută „să-şi uite propria poveste”, alături de ei găseşte un substitut de familie.

Linia narativă paralelă urmăreşte eforturile lui Dinu Pădureanu de a-şi regăsi familia. Mecanismele aservirii şi manipulării tipice regimului sunt aplicate şi la nivel personal, fosta lui soţie, silită să se căsătorească cu un om din sistem, Nicolae Zotea, ajuns ulterior director general în Ministerul Planificării, are o rezistenţă minimă, gândindu-se la viitorul fiului ei. Căsătoria o salvează de hărţuirea Miliţiei şi a Securităţii, îi aduce liniştea, bunăstare şi poziţie socială pe care nu vrea să le distrugă prin reluarea legăturii fostul soţ.

Toposul real al rezistenţei din munţi capătă în roman dimensiuni mitice - Podul rugilor este mistificat cu bună ştiinţă de cârciumarul Nilă Pleşanu, prin activarea surselor folclorice (poveştile cu lostriţe), contaminările mai recente ale credinţelor populare (apariţia fantomatică a văduvei) sau automistificarea terapeutică a lui Dinu Pădureanu vizitat periodic de morţii familiei, apariţii protectoare, cu virtuţi oraculare, anticipând şi avertizând. Şi între ei pot fi întâlniţi câţiva „morţi înainte de moarte”- tatăl, mort pe front, sau Sânziana ce nu-şi găseşte liniştea până nu sunt îndeplinite anumite ritualuri.

Poveştile se aglutinează în jurul personajului central, simultan recuperării, reîntregirii familiei, se angajează în aventura reactivării partidelor tradiţionale. Evenimentele din decembrie ’89 nu sunt decât o altă formă de manipulare, după cum se va convinge relativ repede. Actor neputincios asistă la un spectacol anterior regizat şi perfect executat „acta est fabula!”- piesa a fost jucată!, este replica colonelului Răuţ. Secvenţa de reţinut se petrece în casa avocatului Duma, gazda întâlnirilor secrete, împreună cu soţia sa joacă o scenă grotescă prin implicaţiile ei: „am stat aşadar între fronturi”, „nu m-am supus, am făcut numai compromisuri uşoare, fără informări”.

Este o lume stinsă, învinsă care îşi arată limitele prin gestul final al lui Nicolae Margine şi prin retragerea în munţi a lui Dinu Pădureanu.

Roman de recuperări istorice, despre donquijotesca rezistenţă din închisorile comuniste, Cei morţi înainte de moarte este un jurnal de supravieţuire, însă discursul ideologic este uşor artificial în universul figurilor istorice (N. Carandino et co.) şi în tuşe exagerat caricaturale în tabăra revoluţionarilor. Dincolo de asta, personajele centrale sunt personaje-forţă şi susţin substanţa romanului, mecanismul ascuns al rezistenţei.