HOT L BALTIMORE sau piesa „despre disperaţii care refuză sa piardă” se revendică la nivel profund unei viziuni asupra realitaţii în care individul e văzut ca musafir nepoftit în lume, conceptul de „unheimlichkeit” (cel dat afară din casă) bucurându-se de o glorioasă carieră culturală, prin povestirile lui Hoffmann, misterele lui Poe sau conceptualizările lui Heidegger. Însă nu de această metafizică a disperării e preocupat Lanford Wilson, nu de pierderea de sine sau „pierderea în sine”, ci de forţa de reacţie: „Ce faci atunci când centrul nu mai ţine? Când valorile tradiţionale ale trecutului se ciocnesc cu incertitudinile schimbării?”. La aceste întrebări încearcă să găsească un răspuns Peter Schneider în spectacolul pe care-l montează pe scena Naţionalului Craiovean.

Intro-ul ingenios, asigurat de uşa rotativă amplasată pe scenă, transportă spectatorul într-o realitate retro, America anilor ‘70, într-un hotel în ruină, unde visul american e ruinat şi el. Sau nu? Acesta e pariul pe care îl lansa Landford Wilson cu peste 40 de ani în urmă publicului american, şi care s-a dovedit câştigător, piesa fiind recompensată cu numeroase premii (New York Drama Critics’ Circle Award for Best American Play of 1972–73, John Gassner Playwriting Award, Obie Award).

Aparent, hotelul Baltimore este ultima staţie a ratării, aici se refugiază doi pensionari, trei prostituate, doi fraţi disfuncţionali. ?i totuşi, ameninţati de inevitabila demolare, se descurcă fiecare cum poate şi, reluând celebra replică „E şi mâine o zi”, aleg să trăiască clipa şi să rezolve problemele progresiv, pentru că acestea apar în avalanşă: domnul Morse se plânge de ferestrele ce nu se închid, April de ţevile defecte, de apa murdară, Jackie are probleme cu îmatricularea maşinii, domnul Katz n-o ajută nici pe ea, şi nici pe Doamna Belloti, care-şi repetă exasperant povestea lacrimogenă locatarilor obosiţi. Conflictul principal (evacuarea) este asimilat de conflictele laterale: Paul Granger îşi caută bunicul, Doamna Belloti încearcă să-i găsească un rost fiului său, Jackie şi fratele său, printre mici furtişaguri, vor să dea lovitura într-o afacere cu terenuri pentru agricultură bio. Toate aceste conflicte mai mult sau mai puţin minore sunt tratate de personaje (dar şi de dramaturg) ca probleme majore, pentru că aceasta este o piesă pe mai multe voci, actul întâi e o arenă pentru supremaţie vocală, iar rolul regizorului este de a orchestra toate aceste voci, Peter Schneider reuşind să le armonizeze în final.

În aglomerarea de păreri, poveşti, probleme, există două voci care se disting şi evoluează în contrapunct: Fata şi Jackie. Jackie vrea să prindă rădăcini, Fata îşi caută o identitate. Trenurile urmărite cu înfrigurare, curiozitatea pentru scrisorile locatarilor, jocul schimbării periodice a numelui sunt mai mult decât o căutare a identităţii, sunt simptome ale unei reinventări periodice, singura soluţie de supravieţuire.

La începutul actului I, Fata e visătoarea clasică şi Jackie e luptătoarea tipică, determinată să obţină un loc al ei. Schimbul subtil de poziţii între cele două, din actele următoare, explorează spaţiul interior pentru a justifica drama exterioară: intenţiile lui Jackie sunt iluzorii, pragmatismul ei e de suprafaţă; prăbuşirea e pe măsura aspiraţiilor. Fata, cu toată exaltarea ei, dă dovadă de o surprinzătoare tenacitate în căutarea dovezilor despre bunicul lui Paul Granger al III-lea. Disponibilitatea ei de a se angaja într-un act deziteresat e invers proporţională cu atitudinea schimbătoare a tânărului Granger, aproape impertinent în replicile cu doamna Oxenham şi apoi resemnat a doua zi. Renunţarea când aproape şi-a atins scopul e sancţionată de Fată: „De aia nu se face nimic; de aia se duc toate de râpă. Nimeni nu e hotărât să-şi urmeze visele”, iar mai târziu April identifică drept „Paul Granger-ită” indecizia lui Bill. Maladiile simbolice par să-i caracterizeze pe majoritatea locatarilor, idealizând trecutul pentru a evita prezentul sumbru şi viitorul incert. Flash-back-uri frecvente refac un trecut ce se expandează treptat, cuprinzând hotelul, oraşul, societatea americană: „Baltimore era unul dintre cele mai frumoase oraşe din America.(...) Orice oraş din America era unul dintre cele mai frumoase oraşe din America.”

Piesa aceasta fără o intrigă puternică este susţinută şi animată prin personaje. Regizorul le scoate la rampă simultan pentru a se potenţa reciproc: Jamie şi domnul Morse, April şi Suzy, Jakie şi domnul Katz, Fata şi Paul Granger, Fata şi Millie. Imagini ale decăderii, locatarii din hotelului Baltimore se încăpăţânează să reziste cu graţie şi inconştienţă. Sunt câteva momente în performance-ul actorilor ce provoacă emoţie, empatie şi simpatie: relaţia ludic-afectivă ce se înfiripă între Domnul Morse şi Jamie, înfruntarea violentă Jackie-Jamie, apariţiile lui Suzy – o wannabe Marilyn, reveriile Fetei, finalul de musical, în care toată lumea cântă, râde şi dansează. De altfel, ilustraţia muzicală se cuplează perfect piesei – cântecele oldies but goldies, de la nostalgicul Hotel California la Wrecking Ball (sugestia bilei demolatoare aplicată în ambele sensuri, propriu şi figurat) şi, în final, I will survive, hit-ul disco al supravieţuirii. Hot l Baltimore e o piesă despre personaje care rezistă şi e o piesă care rezistă prin personaje. E meritul actorilor care reuşesc să convingă spectatorii: Iulia Colan – amestec de forţă şi fragilitate, Gina Călinoiu, persuasivă şi agresivă, Romaniţa Ionescu, efervescentă ca şampania pe care nu suportă s-o bea singură, Cătălin Vieru, maleabil, vulnerabil şi „bătăios”, se sincronizează excelent cu Valeriu Dogaru, Mirela Cioabă acoperă cu distincţie tristeţea vetustă a lui Millie, Raluca Păun împrumută mai multe chipuri, o April frivolă, obraznică, cinică, dar şi maternă, protectoare.

Hot l Baltimore, ca simbol al Americii in distress, e prins în aceaste scene desfăşurate în holul hotelului, scene ale unei reprezentaţii finale. Unul dintre pilonii mişcării Off-Off-Broadway, Landford Wilson aduce în discuţie aici, prin extindere, efemeritatea teatrului. Iar răspunsul, sugestia evidentă stă ocultată chiar în titlu – sincopa fonetică, litera căzută din hot l, implică, dincolo de degradare, dinamism şi acţiune, mişcare („Nimeni nu ştie cum. Ce contează; important e să nu stai pe loc.”). E acel hot din Some Like It Hot (Unora le place jazz-ul) cu travestiurile de circumstanţă a doi muzicieni pentru a supravieţui şi finalul fulminant, „Well, nobody’s perfect“, e Cat on a Hot Tin Roof (Pisica pe acoperişul fierbinte, „Maggie the cat” – hotărâtă şi încăpăţânată), e emblema spiritului american care nu renunţă şi se adaptează, se repliază când situaţia este încinsă.