Un proiect în colaboare – Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ Craiova, Teatrul de Stat Braunschweig şi werkgruppe2

• Regia artistică: Julia Roesler

• Documentare: Julia Roesler, Silke Merzhäuser, Gina Călinoiu

• Muzică originală: Kim Efert
• Scenografie & costume: Adrian Damian

• Asistent costume: Veronika Kaleja
• Text: Silke Merzhäuser, Axel Preuß

• Translator: Alexandru Sterescu
•Cu: Gabriela Baciu, Gina Călinoiu, Sven Hönig, Oliver Simon şi Kim Efert (muzician)

Demarat în cadrul unui program al Convenţiei Teatrale Europene, „The Art of Ageing”, Căpşunile şi orfanii/ Erdbeerwaisen se restrânge în zona teatrului documentar, un spaţiu în care uneltele & tehnicile artistice sunt folosite în scopuri şi cu aşteptări diferite – nu pentru a produce mutaţii subtile în percepţia spectatorului, ci pentru a aduce în dezbatere o problemă socială, prezentând în acelaşi timp şi propria versiune asupra faptelor. În teatrul documentar, „dramaturgy of the real” (în conceptualizarea lui Carol Martin), arta poate fi obiectivă, iar actorul/ performerul poate fi o persoană şi nu un personaj, un caracter, în accepţia clasică a termenului, procedeu aplicat şi în dramatizarea realizată de Julia Roesler.

Secvenţa iniţială sintetizează o situaţie tipică de interviu – o succesiune de întrebări în limba germană, limba română şi limba engleză, între care cea mai frecventă, dar şi cea mai semnificativă e „Ce visezi? Care e dorinţa ta cea mai mare?”, totul amplificat de un fals discurs anti-U.E. Compoziţia lineară e alcătuită din mai multe episoade bulversante, (melo)dramatice, de intensitate distinctă, unde atenţia se concentrează asupra cazului social, într-un „şantaj sentimental”, prin expunerea realităţii „crude”, netransfigurate artistic.

Sunt poveşti ce dezvăluie starea reală a unui fenomen de amploare – exodul muncitorilor sezonieri, numiţi generic „căpşunari”, şi în special efectele secundare: dezintegrarea familiilor, situaţii-limită, copilărie fără părinţi, compensaţii materiale, suferinţă, tristeţe, disimulare. „Suntem o familie fericită.” este concluzia primului episod. Există un pattern în aproape toate istoriile relatate, un monolog ce introduce în drama familiei, cu divagaţii/ confesiuni, o denudare publică se dezvoltă progresiv. În episodul 2, „fetiţa extrovertită şi băiatul bâlbâit”, dincolo de discursul infantil, de fustiţa tutu roz, de atitudinea ei protectoare, de enumerarea cadourilor, momentul de explozie, de descărcare emoţională este un performance muzical, ales foarte inspirat (Impossible, melodia din albumul de debut al lui James Arthur, câştigătorul X Factor – UK), patetică şi sentimentală, însă interpretarea orfanilor e transferată în propria experienţă, iar scena devine terifiantă, precum într-un clip macabru din David Lynch. Gina Călinoiu şi Sven Hönig compun o secvenţă stridentă mult mai revelatoare decât mărturisirile iniţiale. Tot în aceeaşi notă, perechea de gemeni Alex-Ştefan se mişcă precum într-un joc de calculator, în slow-motion la început, pentru a erupe brusc într-o explozie de violenţă în care gesturile brutale, aluziile sexuale sunt acompaniate de declaraţii la fel de dure, ei nu mai aspiră la reîntregirea familiei (laitmotiv al confesiunilor), dimpotrivă, declară imperativ: „să locuiesc cu nimeni, să locuiesc cu un câine, o pisică şi-n rest cu nimeni.” – stagiul extrem al acestui proces de maturizare forţată, la limita comportamentelor deviante. Episodul celor doi fraţi este jucat natural de Sven Hönig şi Oliver Simon, poate cel mai convingător fragment realizat de cei doi actori germani, nimic nu este „lost in translation” (uneori suprapunerile între cele două limbi fiind derutante).

Mecanismele maturizării forţate, dar responsabile, sunt surprinse în expozeul celor două surori Johana-Ionela şi Johana-Liliana, ce încadrează subtil un interval de „teatru în teatru”, o punere în scenă a plecării. Jocul „de-a mama”, cu o recuzită minimală: pălăria, rujul, implică o empatie de moment cu personajul interpretat, o diversificare de perspectivă, o înţelegere a motivelor, a deciziei, a plecării şi, deşi concluzia este „m-am adaptat la situaţie”, tot un mini show arată cât de dificilă este această adaptare, într-o versiune caricaturală a spectacolelor cu copii talentaţi: I’m So Lonely Broken Angel, un hit pop devine un cântecel depre dispariţia inocenţei.

Cea de-a treia categorie şi cea mai neglijată în acest proces al destrămării familiei e cea a bunicilor ce trebuie să suplinească rolul părinţilor, plus poziţia ingrată de mediator într-un conflict artificial. Interesantă e opţiunea pentru cele două cazuri prezentate – bunicile ca prezenţe feminine protectoare, o vedere matriarhală asupra familiei se dovedeşte doar o soluţie de circumstanţă: tânguirile, jelania femeii de la ţară, dezorientată, depăşită de situaţie (Gina Călinoiu face o foarte sugestivă translaţie între bunică şi fetiţă), sau bunica agresivă ce declară răspicat „am început să ajung la limită”. În toată această nebunie, cuvintele nu mai sunt de ajuns, muzica este un mijloc mai eficient de defulare, însă toate melodiile reflectă ruperea armoniei la modul concret, intonate fals, distonant, ţipate, cel mai evident în piesa Aş renunţa la viaţă şi la tine, în cele două interpetări: Oliver Simon, cuminte, aproape intimidat, Gina Călinoiu – îndârjit, disperat.

Plecarea, momentul cel mai dificil, e traumatizant în ambele direcţii şi părinţii intră într-o farsă grotescă, un carusel de minciuni, promisiuni sau chiar simulări pentru a testa reacţia copiilor. Teatrul realului este sursă inepuizabilă în acest subiect al orfanilor, unde disimularea e generalizată „totul este/ va fi bine”. Părinţii poartă măşti vesele, optimiste, în care un ochi plânge, iar celălalt râde, pentru că (deşi ignorată în spectacol), plecarea părinţilor (atunci când nu e exagerat prelungită) are şi o dimensiune pozitivă, se produce o restabilire a demnităţii individuale, a posibilităţii de a-şi întreţine familia – idee susţinută cel mai bine de prestaţia Gabrielei Baciu, un discurs al înfrângerii, în care personajul încearcă nu să convingă audienţa, ci să se convingă pe sine că alegerea sa a fost corectă, scenă ce rezistă şi se impune datorită forţei, intuiţiei interpretării, şi mai puţin datorită scenariului, care în cele mai multe episoade preferă să rămână la stadiul documentar, însă, în acest context, finalitatea nu este esteticul, ci impactul/ „şocul estetic”.

Paris je t’aime e o celebră colecţie de scurt-metraje, între care Loin du 16čme (în regia lui Walter Salles) spune povestea unei imigrante sud americane, cu un comportament robotic, aproape autist: se trezeşte zilnic foarte devreme, îşi duce fiul la creşă şi apoi străbate labirintul suburbiei pariziene pentru a ajunge în zona rezidenţială unde îngrijeşte un copil de aceeaşi vârstă. Cântecul de leagăn pe care-l cântă ambilor copii ambiguizează şi mai mult toată povestea: e un transfer de afecţiune, o împlinire a rolului de mamă ce i se refuză cu propriul copil sau un gest mecanic, alienant, în care distincţia dintre cele două ipostaze (mamă/ babysitter) este anulată. Şi, pentru că arta are căi necunoscute de comunicare, un posibil răspuns poate veni din spectacolul orfanilor, în poza finală în care cei patru protagonişti interpretează un cântec de leagăn ce se transformă în ţipăt, în urlet asurzitor.