La Regla Lucumi sau la La Regla de Ochá îşi cunoaşte originile în cadrul tribului vest-african Yoruba (Vega 2000: 66). Începând din 1492, când a avut loc prima colonizare a Americii, timp de 350 de ani au fost aduşi în America Latină peste şapte sute de mii de sclavi africani. Religia dominantă era catolicismul, iar sclavii au continuat să practice pe ascuns propriile ritualuri religioase (Burgman 2014). Aceste ritualuri, care au la bază credinţa în orishas (sfinţi), au dezvoltat multiple ramuri în America latină: în Brazilia se manifestă sub denumirea de Candomblé, în Trinidad şi Tobago, Shangó, în Haiti şi statele sudice ale Statelor Unite ale Americii, Vodun (Voodoo), în Jamaica, Kumina, iar în Cuba acestea poartă numele de Santería, datorită sincretismului afro-cubanez prin care orishas sunt identificaţi cu sfinţii catolici. În orice caz, este preferat termenul La Regla Lucumi (t. n. ordinea/ comanda Lucumi, care în dialectul Yoruba înseamnă „prietenul meu”) sau La Regla de Ochá (t. n. ordinea/ comanda orisha).

Andrei Codrescu (2012) dedică o parte consistentă din cartea sa ritualurilor Santería, pe care o descrie ca pe o „religie sincretică de origine caribică, dezvoltată în Imperiul Spaniol” şi ca fiind „influenţată şi sincretizată de romano-catolicism”. Limba liturgică a santeriei este un dialect Yoruba, iar panteonul ei este format din mai mulţi orishas. În The Altar of my Soul, Marta Moreno Vega descrie ritualurile şi relevanţa în zilele noastre a practicilor Santería, în cele doisprezece capitole dedicate câte unei zeităţi, remarcând că africanii şi-au păstrat ritualurile religioase, dar şi-au ţinut ascunse credinţele mascându-şi orishas în spatele sfinţilor catolici ai opresorilor spanioli. Acesta a fost primul pas în sincretismul acestei religii, care le-a permis să-şi păstreze credinţa oriunde s-ar afla: „Acest proces de camuflare a permis străvechilor orishas, născuţi în oraşul sacru Ile Ife, din Africa de Vest, să supravieţuiască oriunde erau grupuri etnice Yoruba. În Brazilia, Haiti, Puerto Rico, SUA, Santo Domingo, Trinidad şi Tobago, africanii au dezvoltat modalităţi similare pentru a-şi proteja orishas. Printre caribieni şi americani, africanii au recreat sistemul lor de credinţe, stabilindu-le baza în tradiţia moştenirii lor tribale. Astfel, divinizarea strămoşilor şi a divinităţilor africane erau păstrate în memoria descendenţilor lor de-a lungul a mai mult de patru sute de ani de sclavie” (t. n., Vega 2000: 79).

Marta Moreno Vega s-a născut în 1942 în New York, într-o familie de portoricani. A copilărit în cartierul latin cunoscut şi ca Spanish Harlem. Bunica ei a fost o practicantă Lucumi, astfel că ea a crescut observând practicile misterioase ale religiei, fără ca nimeni să-i explice ceea ce avea loc. Mai târziu avea să-şi dedice toate eforturile pentru a aduce în conştiinţa publicului acest aspect al vieţii religioase americo-latine. Profesor, autor, producător de film şi fondatoarea Institutului Cultural al Disporei Africane „Frank H. Williams”, cercetătoarea a devenit ea însăşi o practicantă a Santeriei, iar în 1981, în timpul unei călătorii în Havana, Cuba, a fost iniţiată oficial. Cu o teză de doctorat în studii africane, autoarea a continuat să cerceteze aceste probleme de identitate culturală şi să le prezinte publicului prin diferite proiecte. Una dintre iniţiative a fost publicarea lucrării The Altar of My Soul (2000) în care integrează informaţia căpătată în urma experienţei personale într-una dintre cele mai interesante cercetări pe tema practicilor santere, pe un teren bibliografic vast.

Sincretismul despre care putem vorbi astăzi nu s-a realizat în cele mai paşnice condiţii. El a venit ca un act de compromis, necesar supravieţuirii religiei departe de casă. Coloniştii au intuit răspândirea fenomenului Santería şi au început o serie de atacuri de discreditare la adresa practicanţilor. Printre acuzele care li se aduceau era practica sacrificiului uman (Burgman 2014:3-5) şi, de asemenea, că sunt violenţi, primitivi şi inferiori. Aceste acuze au intrat cu timpul în convingerile nepracticanţilor, iar media a răspândit şi ea o imagine negativă a credinţei. Cu toate acestea, Santería a rezistat de-a lungul timpului, iar în Cuba s-a bucurat şi de sprijinul lui Fidel Castro. Mai mult, dacă iniţial aceasta era practicată numai de africani şi de urmaşii lor, acum ea este întâlnită peste tot în lume şi este urmată şi de oameni din alte comunităţi rasiale şi culturale.

Principiul care stă la baza practicilor santere este acela ca oamenii să fie în echilibru cu forţele naturii, fapt ce se aseamănă şi cu principiile altor religii: i) cu religia nativ americană, prin faptul că ambele venerează natura şi o sacră Mamă Pământ; ii) cu religiile asiatice, identificând energia „qi” sau principiul „yin-yang” cu „aché”-ul santer şi cu echilibrul negativ-pozitiv al lui Ellegua, zeul echilibrului, al începutului şi sfârşitului; iii) cu iudaismul, care practică sacrificiul animalelor şi arderea lumânărilor în timpul ritualurilor.„Pentru mine, Santería afirmă că toată lumea este sfântă şi că toţi suntem parte a universului sacru ce reflectă zeiţele şi zeii care ne-au făcut după asemănarea lor. [...] Santería este un mod de viaţă, ce reconciliază cunoaşterea divină a lumii spirituale cu cunoaşterea seculară. Este o contopire a lumilor invizibile cu cele vizibile, ce ne oferă posibilitatea de a ne înălţa spiritul interior” (t.n., Vega 2000:138).

Panteonul santer este format din orishas, care pot fi definiţi ca spirite ce reprezintă una dintre manifestările lui Dumnezeu. Zeităţile dominante sunt: Olodumare (zeul suprem, care s-a dispersat lăsând fiecărui zeu o parte din puterea sa sacră), Obatalá (zeul creaţiei), Yemaya (orisha al oceanului care a dat naştere panteonului), Ellegua (zeul echilibrului, al începutului şi sfârşitului), Ochosi (zeul vânător) şi Oggun (zeul adevărului şi al fierului). Andrei Codrescu pune accentul pe o altă divinitate din acest panteon, Oshun, cu o mare încărcătură simbolică şi care se manifestă în Cuba în spatele imaginii Sfintei Caridad del Cobre, patroană a Cubei de la 1 ianuarie 1959, momentul în care Fidel Castro a intrat în Havana (Codrescu 2012:170): „... jurisdicţia lui Oshun, zeiţa dragostei, se întindea asupra tuturor chestiunilor de inimă. Oshun mai controla copiii, banii, plăcerile şi apele râurilor. Era identificată cu Virgen de la Caridad del Cobre, sfântă patroană a Cubei” (idem: 97).

În mitologie, Oshun este zeiţa apelor dulci, a dragostei şi sexului, a culturii şi a frumuseţii. Numele ei înseamnă „sursă” şi este preluat din limba tribului Yoruba sub diverse forme: Ôsun, Ochún, Oxum sau Oshun (Murphy 2001: 40). Simbolistica numelui se află în strânsă legătură cu orésún, cuvânt Yoruba pentru sursă/ izvor de apă, dar şi pentru naşterea copiilor, deci pentru sursa vieţii. Credincioşii se adresează ei pentru a căpăta speranţă şi pentru a-i ajuta să iasă din situaţii dificile. Se spune, de asemenea, că ea controlează destinul şi pune în echilibru universul exterior cu cel interior. Este cea de-a şaptesprezecea orisha, ce a coborât pe pământ, fără de care ceilalţi sfinţi nu au niciun fel de putere, deoarece fără ea viaţa nu ar fi posibilă (idem: 70). În ceea ce priveşte impactul ei uriaş pe terenul cubanez al adepţilor, acesta este pentru că ea mai simbolizează şi revoluţia, fiind înfăţişată în mitologie ca o femeie încoronată, care dansează pentru a fura coroana zeului războiului (idem: 99). Legenda spune că, dintre zei, a fost singura capabilă să-l ademenească pe Ogún să iasă din pădurea unde se ascundea. A făcut acest lucru umplând un vas cu miere (aliment simbolic pentru zeiţă) şi şi-a legat cinci batiste de mătase în jurul taliei, apoi a dansat şi a cântat un cântec de dragoste. Când Ogún a ieşit să o privească, i-a pus acestuia miere în gură, ademenindu-l astfel spre civilizaţie (Caudillo 2007: 9-10). Muzica şi dansul sunt părţi foarte importante în ceremonialurile Santeria, practicanţilor fiindu-le necesar aproximativ 20 de ani să studieze în profunzime muzica specifică (idem: 16). „Osun poate să fie bătrână şi tânără, bogată şi săracă, iubitoare şi răzbunătoare. În fiecare moment ea este ceva la care credinciosul nu se aşteaptă. Plânge când este fericită şi râde când e tristă. Ea este suverană puternică şi un maestru al artelor domestice. Vindecă cu apă rece şi distruge viaţa printr-un potop. Este mama iubitoare şi lider al spiritelor răzbunătoare care pot lua copilul oricui” (t.n., Murphy 2001: 124),

Aşadar, Oshun este considerată o zeitate multidimensională şi una dintre cele mai controversate zeităţi din panteonul orisha. Aceste însuşiri discordante ale lui Oshun reprezintă la un alt nivel situaţia santeriei, dar şi a practicanţilor ei, care ar putea să semnifice dintr-un punct mai blând de vedere faptul că adepţii ei sunt, în ciuda tuturor problemelor politico-economice, firi vesele şi optimiste, putând să mergem până la o interpretare mai dură din punctul de vedere al realităţii obiective: „Santeria este un produs al credinţei, manipulării sociale şi discordiei rasiale. Morales ne clarifică faptul că discordia nu s-a terminat, este pur şi simplu underground (Morales, 2013). Drept rezultat, Hearn anticipează o ruptură oficială între Biserica Catolică şi Santeria (Hearn, 2008), în timp ce Clark prevede o creştere a Santeriei şi transformarea ei într-o religie puternică la nivel mondial (Clark, 2007). Indiferent de turnura următoarelor acţiuni sociale, religioase şi politice, este clar că Santeria se va adapta la fluxurile schimbătoare şi acest lucru se va reflecta în practicile sale” (t.n., Burgman 2014: 12). Nu credem, totuşi, că Santeria are mijloacele necesare pentru a deveni o religie puternică, răspândită pretutindeni, aşa cum prevede Clark (2007). Suntem mai degrabă de acord cu posibilitatea unei rupturi între Biserica Catolică şi Santeria, în care Santeria nu ar putea să depăşească niciodată, prin numărul adepţilor, religia în spatele căreia s-a ascuns, aşa cum nu credem în persistenţa regimului comunist cubanez, care încurajează sau cel puţin tolerează practicile acestei religii. Dar, ca şi Burgman, avem convingerea că ea va găsi noi moduri de readaptare la orice fel de situaţie în care ar putea să fie pusă, deoarece a dovedit de-a lungul timpului că rădăcinile ei au puterea de a face să crească noi ramuri. În acest sens, al incapacităţii acesteia de a deveni o religie puternică, larg răspândită, avem dovadă numărul adepţilor Santeria, care rămâne necunoscut, deoarece cei mai mulţi îşi ascund credinţa şi nu sunt înregistrate date cu privire la aceştia. De asemenea, această religie sincretică nu deţine registre, cărţi sfinte, iar practicile ei nu sunt documentate în scris (idem: 5). Această lipsă de informaţii înregistrate, precum şi miturile despre ritualurile specifice ce s-au ţesut de-a lungul timpului în jurul religiei au atras însă un număr mare de cercetători, care au tratat din perspective multiple subiectul.

Una dintre cele mai importante caracteristici ale Santeriei, îndelung dezbătută în lucrările lor ştiinţifice este sincretismul. Schimbul intercultural între societatea cubaneză şi cea africană s-a manifestat, în acest caz, prin asocierea zeităţilor orisha cu sfinţii catolici. De asemenea, observă şi o sincretizare a spiritismului francez (Burgman 2014; Hearn 2008; Pérez y Mena, Andrés I. 1998; Lefever 1996 ş.a.).

Despre zeii orisha ai cultului santeria, care au fiecare un echivalent printre sfinţii Bisericii Catolice, respinse de Fidel Castro, vorbeşte şi Andrei Codrescu (2012: 97), dând-o ca exemplu pe Oshun, care se ascunde în spatele sfintei Virgen de la Caridad del Cobre, simbol al opoziţiei, al revoluţiei şi al luptei pentru libertate. Aceasta a devenit un simbol al luptei pentru eliberare din Cuba, odată cu intrarea lui Fidel Castro în Havana, la 1 ianuarie 1959 (idem:170), când, în cadrul primei transmisiuni TV a discursului preşedintelui, doi porumbei s-au aşezat lângă acesta, unul pe umăr, iar altul pe pupitru, rămânând acolo timp de două ore, cât a durat discursul. Porumbeii albi au simbolistică multiplă: sunt consideraţi totem ai lui Obatalá, divinitate santeră creatoare, ce modelează în cer oameni din lut şi în acelaşi timp sunt simbol al păcii pentru creştini. Discursul urmărit atât de creştini, cât şi de practicanţi ai santeriei a căpătat în acel moment semnificaţii spirituale enorme. Fidel Castro a fost văzut ca trimis al lui Dumnezeu şi a fost învestit cu puteri supranaturale, devenind dintr-odată, în mintea poporului, singurul capabil să conducă. Se mai spune şi că liderul, născut şi crescut după legile catolice, este un practicant al santeriei (Burgman 2014: 10-11). Trebuie să menţionăm, totuşi, că această identificare a zeităţilor orisha cu sfinţii catolici nu a mers atât de departe, încât cele două să fie confundate. Practicanţii înţeleg foarte bine unde se încheie o credinţă şi începe cealaltă: „Apariţia unei iconografii fuzionate, în care un sfânt este strigat pe numele orisha sau invers continuă, dar nu este rezultatul incapacităţii de a parcurge diferenţele lor cosmologice” ( t.n. ,Pérez y Mena, Andrés I. 1998: 22-23). Sincretismul este recunoscut oficial şi chiar folosit ca scuză de către arhiepiscopul Havanei, în timpul unei conferinţe de presă, pentru faptul că preoţii santeri, babalaos, nu l-au întâlnit pe Papă, în timpul vizitei sale în Cuba, din ianuarie 1998: „Jaime Ortega a declarat că sincretismo este deja parte integrantă a religiei catolice în Cuba şi că, de aceea, Biserica îi reprezintă deja pe babalaos” (Codrescu 2012: 81).

Prezenţa Santeriei pe scena socialistă cubaneză este o surpriză pentru outsider-ul născut şi el într-o ţară cu trecut comunist. Ghidul îi explică lui Andrei Codrescu că Santeria este încurajată de stat şi că preoţii babalaos sunt invitaţi să ia parte la toate ceremoniile oficiale, ca simbol al „des invocatei Cube africane” (ibidem). Jurnalistul este invitat să ia parte la o cereremonie Santeria. Ritualurile descrise în jurnalul de călătorie se confirmă de către lucrările ştiinţifice consultate pe această temă. Într-un stil relaxat din punctul de vedere al construcţiei frazei, dar şi al vocabularului folosit, autorul descrie pas cu pas un ceremonial santer, începând cu modalitatea de a lua parte la acesta. Aflăm, astfel, că ritualurile se petrec într-un loc secret şi că trebuie să fii introdus de către cineva. La acesta urma să fie sacrificat un ţap, ceea ce putea fi considerat un moment privilegiat, deoarece la majoritatea ceremoniilor erau sacrificaţi pui, din motive financiare (idem: 82-83). Momentul sosirii la locul desfăşurării ceremonialului este presărat cu o mulţime de detalii despre modul de trai al locuitorilor din Centro Habana, unul dintre cele cincisprezece districte ale capitalei cubaneze: „Clădiri din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea se măcinau pradă abandonului tropical. Oamenii şedeau aşezaţi pe bolovani aflaţi în dreptul unor găuri, de fapt, nişte intrări improvizate. Erau peste tot: mii de oameni de culoarea cafelei, aşteptând să vină cineva. Micul nostru grup se revărsă din maşină şi fu de îndată înconjurat de un stol de mici cerşetori. Le-am dat creioane cu echipele de baseball. S-au încăierat pentru ele. Un bătrân ne făcu semn din cap să o luăm spre un hol întunecos” (idem: 83).

Peisajul degradat este susţinut în acest jurnal de dovezi fotografice, care, împreună cu textul, îl conduc pe cititor direct spre holul întunecat, nu înainte de a prezenta situaţia economică precară şi condiţiile de trai groaznice în care trăieşte majoritatea cubaneză. Cadrul este surprins mai departe până la intrarea în locul destinat ritualului, unde se afla un „altar înnegrit, un zeu pitic, cu scoici în jurul gâtului” şi multă ceară topită, care aproape îl acoperise. Gazdele erau bărbaţi în busturile goale, care găteau în „chiţimiile aflate de-o parte şi de alta a holului”. Andrei Codrescu realizează, descriind acest moment, o antropologie a simţurilor fabuloasă. Vizualul, olfactivul, auditivul şi tactilul se contopesc într-o scenă ce surprinde prin acurateţe: „Mirosul puternic de sudoare, carne arsă şi sânge închegat era mai puternic decât căldura tropicală. În fundul coridorului se afla coliba unde locuia santero, cu uşa acoperită de rogojini din frunze de palmier. Le-am dat deoparte cu grijă şi am privit înăuntru” (ibidem). Din acel moment o nouă lume se deschide în faţa sa. Acel privit „înăuntru” marchează trecerea de la simpla observaţie a mediului înconjurător la observaţia participativă. Dialogurile surprinse în timpul desfăşurării ceremoniei au o puternică încărcătură socio-culturală. Ele redau cel mai bine modul în care este aplicat sincretismul religios: „– Chango al nostru, spuse el, este la fel de mânios ca Iisus când a alungat zarafii din templu. E moale ca o femeie când e pedepsit de Dumnezeu. A iubit multe femei, care l-au iubit la rândul lor, aşa cum au iubit şi Magdalena, şi Maica cea sfântă” (ibidem).

Această replică aparţine unui predicator de vârstă mijlocie, şi el fără cămaşă, care vorbeşte despre rădăcinile comune ale credinţelor creştină şi africană. Atmosfera este descrisă în continuare tot cu accent puternic pe simţuri: „Dar îmi plăcea sunetul vocii predicatorului şi căldura reculeasă din încăpere, deşi mirosul de sânge era greţos. Alături de căldură, sudoare şi tămâie, mirosul acela mă ducea în pragul leşinului. Mi-a venit să vărs şi m-am îndepărtat de uşă. Religia asta puţea rău: aveau nevoie de tămâie să acopere duhoarea de mortăciune” (ibidem).

Acest episod se încheie fără sacrificiul vreunui ţap, dar cu câteva informaţii în legătură cu câţi ani de puşcărie corespundeau uciderii animalelor mari în scopuri religioase. Aflăm astfel că practica sacrificiului de animale nu este acceptată oficial, dar că totuşi se făcea pe ascuns.

Mânat iniţial de curiozitatea americanilor, Andrei Codrescu reuşeşte să facă un portret al acestei ţări, faţă de care şi-a lăsat la o parte preconcepţiile, şi chiar dacă metodele folosite pentru recoltarea informaţiei au fost un amestec între subiectivitate şi obiectivitate, rezultatul final este unul limpezit, cu o metodologie bine justificată, ce oferă informaţii corecte, asupra cărora nu a intervenit cu propriile judecăţi de valoare. Descrierea vieţii religioase cubaneze este un exemplu în acest sens.

Ay, Cuba! O călătorie socio-erotică este din punctul nostru de vedere o capodoperă a jurnalului de călătorie, realizat de un român în perioada postdecembristă. Deşi nu face călătoria în Cuba plecând din România, ci după o perioadă de vieţuire în America, diaristul călătoreşte având cu el conştiinţa experienţei comunismului, a tot ceea ce s-a întâmplat în România înainte şi în timpul revoluţiei din ‘89. Aşa cum mărturiseşte la începutul jurnalului, acest drum a fost pentru autor un prilej de a încerca să-şi clarifice emoţiile cu privire la acest aspect şi de a găsi o explicaţie la lucrurile pe care încă nu le-a înţeles despre comunism. În ce măsură a reuşit să facă acest lucru, nu reiese clar până la finalul cărţii, dar rezultatul căutărilor sale s-a concretizat într-un text ce poate concura în orice moment cu unul etnografic, atât din punctul de vedere al metodologiei folosite, al acurateţei structurării informaţiei, cât şi al obiectivităţii cu care aceasta a fost redată.

CODRESCU, Andrei, 2012, Ay, Cuba! O călătorie socio-erotică, Bucureşti: Curtea Veche.

BURGMAN, Carol, 2014, Santeria: Race and Religion in Cuba, Pittsburgh: University of Pittsburgh.

CLARK, M. A., 2007, Santeria: Correcting the myths and uncovering the realities of a growing religion, Westport: CT: Praeger Publishers.

HEARN, A. H., 2008, Cuba: Religion, Social capital and development, Durham, North Carolina: Duke University Press.

MORALES, E., 2013, Race in Cuba: Essays on the revolution and racial inequality, New York: Monthly Review Press.

MORENOVEGA, Marta, 2009, The Altar of my Soul. The living traditions of Santeria, New York: Ballantine Books.

M. MURPHY, Joseph, Mei-Mei SANFORD, 2001, Osun across the waters: a Yoruba goddess in Africa and the Americans, Indiana: Indiana University Press.

NUŇEZ, Luis M., 1992, Santeria: A practical guide to Afro Caribbean Magic, New York: Spring Pubs.