Aflată deja la o a doua ediţie, antologia de poeme traduse în şase limbi (franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă şi greacă) ne aduce laolaltă şi face accesibilă poezia lui pe Spiridon Popescu, poetul din Târgu Jiu, al cărui spirit creator şi sentiment de pătrundere a muzei, în sensul cel mai clasic cu putinţă, l-au făcut deja celebru, cântat şi recitat pe scene. Când îl citeşti sau îl asculţi recitat, te încearcă un sentiment al complexului. Ludic peste măsură, în formă, dar tragic, în esenţă, este unul dintre ultimii care scrie când simte că este, asemeni lui Nichita, „vizitat de înger”. Şi, deşi îngerul său ia numeroase forme – ba tandru, ba crud, ba curajos, ba fragil –, poetul struneşte încrezător hăţurile poeziei sale. Nu ai niciodată sentimentul că aceasta îl conduce pe el. Este ca o încăierare din care el iese mereu învingător, deşi, nu o dată, se declară un simplu instrument prin care harul poetic lucrează. Niciodată n-am întâlnit teme mari, atât de înspăimântătoare stilistic, precum moartea, iubirea şi, în primul rând, Dumnezeu, care să nu-mi ofere sentimentul caducităţii. Senin în formă şi expresie, poetul triumfă peste toate reuşind să păstreze în acelaşi timp atitudinea omului cumsecade. Chiar dacă uneori tratează divinitatea ca de la egal la egal, alteori chiar se plasează deasupra ei, ai sentimentul unei prietenii vechi, în care se simte încrezător să se necăjească în glumă, fără răutate, şi să se contrarieze în lucruri mărunte.

Dincolo de importanţa lor semantică, Moartea şi Dumnezeu sunt uneori doar nişte mijlocitori tehnici pentru crearea unui univers liric specific. Ele sunt o a doua persoană, cu care poetul intră în dialog şi de care are nevoie pentru a-şi juca acest moment poetic. Conţinutul poeziei sale ajunge, astfel, mai puternic şi mai sigur la cititor, sunetele sunt mai clare şi mai pătrunzătoare: „– Doamne, ţi-am mai spus cândva:/ Ori eu, Doamne, ori Mata, Amândoi nu vom putea./ Cum să stea pe-acelaşi tron/ Dumnezeu şi Spiridon,/ Când ştii bine cum ne sare/ Ţandăra la fiecare?// Ca să n-ajungem la sfadă/ Trebuie, pân’ la zăpadă,/ Unul dintre noi să cadă./ – Şi cum vrei să procedăm/ Ca să ştim care cădem?/ – Îl luăm martor pe Isus/ Şi-aruncăm cu banu-n sus”. (Dialog peste gard). Alteori, ele par să fie doar cuvinte cu un rol ornamental, golite de orice sens, aproape ca o „foaie verde”: „Doamne, sunt atât de trist,/ Încât tare frică mi-i/ C-o să pun punctul pe i/ Şi-o să uit să mai exist.” (Tristeţe 3). Prin aceasta declară din nou, cu aroganţă asumată, suveranitatea poetului faţă de forţele pe care oamenii obişnuiţi nu le pot controla. Pentru Spiridon Popescu, poetul este un „zeu”. Vanitos în convingerea sa că acesta completează împreuna cu Moartea şi Dumnezeu un triunghi ce stă la baza facerii lumii, poetul nu-mi lasă nicio clipă sentimentul inadecvării sau al exagerării. Naturaleţea limbajului său, ritmul care curge fără să pară îndelung căutat, alăturările uneori memorabile de cuvinte, mă conving că el este într-adevăr un poet care se bucură de misiunea sa. Poezia lui nu este o sforţare de a convinge, este o împărtăşire firească a harului poetic.

Toate acestea vin însă cu un preţ. El plăteşte preţul singurătăţii şi al tristeţii. Tristeţea şi singurătatea asumată, tânguită, încurajează o aruncare în sine ca o jertfă făcută propriului ego. Este o autoflagelare, în fond. Alegerea unui terorist, care îşi detonează zi după zi universul interior pentru a oferi celorlalţi experienţa poeziei. Numai rima încrucişată mai deturnează formal de la copleşitoarea stare a condamnatului la o existenţă gri, între viaţă şi moarte: „Deci, nu există probe c-am murit,/ Dar nici că mai trăiesc. Cum e mai rău.” (Lipsa de probe). Este previzibil şi mult prea simplu să-l etichetezi ca aflat în încercarea de a se regăsi pe sine, când, de cele mai multe ori, fuge ca nebunul de o atare perspectivă: „Tot timpul m-am temut cumplit de mine” (Spaimă). Aflat în permanenţă între „Să-mi fugăresc tristeţea ca pe un hoţ de cai” (Câtă deosebire) şi pământul fertil al spleen-ului, „De vrei să-ţi meargă bine-n poezie/ Fereşte-te cât poţi de bucurie,/ Căci pe acolo versuri bune nu-s” (Aproape sonet), poetul înfăţişează oglindiri multiple ale unui interior zbuciumat metafizic.

Spiridon Popescu este unul dintre puţinii poeţi contemporani care nu trebuie să-şi facă griji cu privire la identificarea nişei potrivite. Versurile sale intră pe sub pielea multora. Ar fi un câştig pentru popularizarea acestui gen literar, dacă el ar fi promovat mai mult. Din punctul de vedere al notorietăţii, având în vedere condiţia actuală a poeziei, am putea spune că acest autor este unul dintre răsfăţaţii genului. Merită, însă, mai mult.