Problema „celuilalt” a constituit întotdeauna unul dintre principalele aspecte specifice ale cercetării antropologice. De la Tzvetan Todorov, care a dezbătut într-un mod riguros această problemă – capacitatea eului de a-l descoperi pe celălalt, în cadrul dihotomiei aici-acolo –, până la studiile actuale, foarte multe din eforturile de reglementare a terenului de cercetare se concentrează sau capătă o oarecare finalitate prin formula „celălalt”. Acest concept este învestit astfel cu o puternică încărcătură paradigmatică. Devine instrument de cunoaştere şi, totodată, un vast teren de cercetare care, în mod paradoxal, este menit să ofere cunoaşterea propriului „eu” şi „aici”. Faptul că, în mod evident, şi celălalt este un eu individual pentru care antropologul însuşi devine „celălalt” deschide o problemă de etică ce se preocupă cu eroarea de a identifica valorile „mele” cu ale „celorlalţi” şi tendinţa de a impune aceste valori ca fiind cele adevărate şi corecte. Ruptura dintre cele două lumi ar deveni mai mare, iar capacitatea de a înţelege şi a apropia acel „acolo” şi pe „celălalt” anihilată. Cu toate acestea, situaţia invită la reflecţie asupra ambelor culturi.

O călătorie spre descoperirea celuilalt va aduce întotdeauna un câştig bilateral, mai ales dacă este realizată de omul care are la dispoziţie întreg inventarul cognitiv necesar pentru aceasta. În Ultimul canibal, Hanna Bota întreprinde una dintre puţinele, dar şi cele mai exotice cercetări din peisajul antropologic românesc al ultimilor ani. Iar inima acestui jurnal o va constitui „celălalt”. Autoarea realizează o reflecţie importantă asupra acestui aspect, pe care o argumentează empiric.

Pentru că avem de a face cu un jurnal antropologic, putem cunoaşte ambele laturi ale autoarei – cea umană, cu temeri şi emoţii în faţa necunoscutului pe care se hotărăşte să-l examineze, şi cea profesionistă, a antropologului bine format, care nu neglijează niciun aspect al unei cercetări valabile metodologic. În acest fel, cartea se poate adresa atât publicului nefamiliarizat cu terminologia disciplinei, cât şi antropologilor de cabinet. Jurnalul se încadrează trendului writing culture, dezbătut în cadrul postmodernismului antropologic. Hanna Bota realizează cu ocazia acestei călătorii exotice o traducere a unui celălalt primitiv şi este consecventă în precauţia de a nu aplica propriul cod valoric asupra societăţii vanuateze – o chestiune dificil de realizat, în ciuda autocenzurii.

Cartea prezintă, aşadar, călătoria autoarei în Vanuatu, un sistem de insule caraibian, în care, în urmă cu două generaţii, ar fi trăit canibali. Motivaţia ei trimite cu gândul la începutul călătoriei lui Claude Lévi-Strauss spre Brazilia: „voiam să întâlnesc oamenii de pe glob care se află la cea mai mare distanţă faţă de civilizaţia cunoscută de noi, poate ar fi fost mai simplu să spun că porneam în căutarea celor mai primitivi oameni de pe planetă” (p. 7). Dacă Lévi-Strauss, aflat pe vaporul său, porneşte în căutarea oamenilor care n-au mai fost văzuţi niciodată, a „propriilor sălbatici”, cum îi numeşte în Tristes tropiques, Hanna Bota trăieşte într-un moment în care este imposibil să mai găsească adevăraţii sălbatici amintiţi de antropologul francez. Ea îşi doreşte să-i găsească pe cei mai puţin atinşi de civilizaţie, care şi-au păstrat intacte obiceiurile şi modalităţile de organizare a societăţii, pe care culturile exterioare nu i-au „educat” sau influenţat în vreun fel: „era ca şi cum aş fi păşit în copilăria omenirii, îi intuiam undeva foarte aproape ca mentalităţi, ca gândire şi percepţie a vieţii, foarte aproape de zorii umanităţii pe pământ, puteam să privesc creşterea lor, ca să înţeleg creşterea noastră” (p. 8). Dincolo de profesie, Hanna Bota are firea călătorului ce doreşte să cunoască, să-i înţeleagă pe ceilalţi, şi prin asta pe sine. În acest scop este necesar uneori să pericliteze codul antropologului – ea trebuie să se integreze în contextul în care este pusă, să empatizeze cu ei şi cu nevoile lor, în timp ce antropologul trebuie să participe rece la viaţa comunităţii. Aşa cum remarca Michel Onfray, în Theorie du voyage, există călători pe care îi alege călătoria: „e impropriu să spun că eu am ales, călătoria m-a ales pe mine, cine ştie de când mă căuta...” (p. 9). Deşi se porneşte la drum ca şi cum nu ar fi avut o alternativă, în timpul călătoriei sunt multe momente de panică şi nesiguranţă, amplificate de faptul că este nevoită să călătorească singură şi să petreacă o lună în insule fără sprijinul promis iniţial de soţii canadieni Mick şi Gabriella.

Terenul de cercetare se află în Vanuatu, „la capătul lumii”, într-un arhipelag vulcanic, periculos pentru clădirile de piatră şi cărămidă, locuite de albi, în timp ce populaţia vanuateză locuieşte în colibe de bambus, fără niciun pericol în caz de cutremur. Prima remarcă pe care o face la sosirea în capitala statului, Port Vila, este de natura antropologiei subtilului. La coborârea din avion, pasagerii sunt întâmpinaţi muzical, cu „o muzică foarte ritmată, veselă, cântată de voci stridente, strangulate”. Apoi, intrând în inima oraşului, antropologul va observa ceea ce constituie trăsătura reprezentativă pentru civilizaţiile primitive, legăturile sociale şi de rudenie foarte puternice: „Deşi locuieşte în capitală, populaţia de aici nu s-a rupt de viaţa de tip clan, cu vecini, prieteni, cunoştinţe de tot felul, locuitorii nu sunt individualişti şi izolaţi precum cei din lumea civilizată” (p. 21). Autoarea va încerca să urmărească acest aspect şi în celelalte grupuri cu care va intra în contact pe măsură ce se va îndepărta tot mai mult de civilizaţie. Nu stă în caracterul unui jurnal să înceapă cu o clasificare foucaultiană a relaţiilor din interiorul satelor în care staţionează, dar Hanna Bota va face constant observaţii privind acest aspect.

Volumul acoperă o gamă complexă de elemente specifice unei culturi, de la latura magico-religioasă, la cea a tabu-urilor, a legăturilor sociale, a ierarhiilor şi a modului cum se raportează la persoanele din afara tribului. Nu scapă ochiului său fin nici aspectele economice, nivelul capacităţilor cognitive sau obiceiurile gastronomice. Nu îşi propune să intervină asupra acestora, deşi uneori mai realizează schimburi culturale: le recomandă, fără succes, să consume laptele de capră sau să fiarbă mai întâi carnea pentru supă, alteori ajută să calculeze dimensiunile pentru construirea unui acoperiş, le oferă medicamente şi haine. Există, aşadar, de toate, pentru toţi, fără a avea senzaţia de aglomerare. Este, de la început până la sfârşit, o lectură plină de magnetism.

Mai mult decât altor aspecte, cea mai mare atenţie este acordată, probabil, sistemului magico-religios şi, undeva, ca un fundal permanent, perspectivei diferite asupra timpului, care amuză şi fascinează în acelaşi timp, prin comparaţie cu ritmul alert al societăţii occidentale actuale: „... în Vanuatu nu există timp fix, nici măcar la decolarea, darmite la aterizarea avioanelor, [...] nu e vorba de dezorganizare, e ceva dincolo de asta, pare că e imposibilitatea unui popor de a trăi în cadrul limitelor temporale. Ţara aceasta [...] trăieşte fără să urmărească trecerea anilor. Oamenii nu-şi cunosc propria zi de naştere, nu-şi cunosc vârsta” (p. 15).

Vanuatu a fost colonie engleză şi franceză. De-a lungul timpului, misionarii au încercat să-i convertească la creştinism. Au şi reuşit în mare măsură, de cele mai multe ori cu sacrificii umane de ambele tabere. Canibalismul vanuatez era, în primul rând, un mijloc prin care ei încercau să opună rezistenţă şi să-şi arate supremaţia şi puterea asupra duşmanului alb. În această privinţă, autoarea urmăreşte ideea lui Marc Augé, care susţine că ordinea socială de pretutindeni se întemeiază pe sacrificiu: „Canibalismul este considerat astfel un sacrificiu, mai bine zis, este versiunea culturală a sacrificiului ca reproducere – mai mult sau mai puţin alterată – a sacrificiului originar: victima devine jertfă ispăşitoare care opreşte şi canalizează, reordonează violenţa. Violenţa, devenită necesară, îşi pierde astfel din caracterul macabru” (p. 430). Între timp, creştinismul, pe care unii l-au acceptat cu forţa, alţii cu deschidere, s-a transformat într-o religie sincretică: „în satele creştine, cât şi în cele necreştine, tabuurile sunt transmise de sute de ani şi sunt încă foarte puternice, oamenii sunt creduli şi se feresc de lucrurile interzise prin tradiţii, le este teamă” (p. 41). Biblia i-a învăţat să-şi respecte semenii şi ar fi trebuit să-i ajute să scape de oribila teamă a spiritelor care îi înfricoşau printr-o agresivitate imaginată, dar puternic resimţită.

Dacă în oraşele vanuateze mari, tradiţiile care au legătură cu spiritele rele sunt încă menţinute într-o măsură mult mai profundă decât superstiţiile noastre, în satele mai îndepărtate de civilizaţie, acestea joacă un loc definitoriu pentru organizarea activităţilor comunităţii. Oamenii nu ies noaptea singuri din casă, nu vorbesc când trec pe lângă un cimitir, folosesc obiecte tabu aducătoare de putere şi consumă kava, băutura zeilor, care îi apropie de spirite: „E plin de spirite rele în cimitir, cum, nu ştii? Mă priveşte contrariat, spiritele rele pot intra în gura ta şi apoi pot să te posede împotriva voinţei tale, pot să-ţi dicteze tot felul de lucruri rele pe care să le faci, iar tu, chiar dacă doreşti să faci apoi binele, faci întotdeauna răul. [...] poţi să le duci cu tine în sat sau acasă şi acolo să îi ia în stăpânire şi pe alţii” (p. 27). În comunităţile mici, oamenii sunt absolviţi uşor de greşeli, în timp ce vina este preluată de spiritele rele care i-au posedat. Cu toate acestea, infracţiunile sunt rare, pentru că vinovatul ar fi astfel expulzat din comunitate, iar viaţa în afara tribului este mai rea decât moartea, aşa cum susţine şi antropologul Luc Benoist: „... dreptul de proprietate e respectat. Nu se ia ce e al altuia. Nici animal, nici produse, nici nevasta. Societatea e restrânsă. S-ar tot discuta în nakamal, ar fi mare ruşine, omul s-ar exclude din societate, e complicat şi dificil. [...] în astfel de condiţii, o viaţă în afara clanului, ar fi, practic, imposibilă” (p. 398).

Hanna Bota este conştientă de importanţa momentului pe care îl trăieşte: „... în câţiva ani, lumea de aici nu va mai fi la fel, va fi total alta, viaţa de aici se va schimba fără să se mai întoarcă la ceea ce sunt acum martoră. Mi se părea că trăiesc ultimele clipe ale exotismului, că acest exotism era pe moarte, o moarte ceremonială, frumoasă, sacră, unică...” (p. 70). Ea continuă cumva filonul gândirii lui Marc Augé, care se întreabă dacă mai este posibilă antropologia ca ştiinţă dacă exotismul dispare. Mă întreb, totuşi, din ce punct vom considera că exotismul a murit?