Jurnalul de călătorie în Cuba al lui Vintilă Mihăilescu este, pentru cei interesaţi de literatura de călătorie ca mijloc de reflecţie antropologică, un dar preţios, din următorul punct de vedere: el este produsul unui etnograf etic, care, deşi turist, nu se poate abţine să nu facă „etnografie pe colţul mesei” (p. 30), să nu-şi noteze observaţiile şi, uneori, să nu-l „înghită biblioteca” (p. 38). Uzez aici de asemănarea cu un dar, pentru că este aproape inimaginabil şi neaşteptat de reconfortant pentru cel care caută să demonstreze că jurnalul de călătorie poate fi un veritabil teren de cercetare în sprijinul antropologilor de cabinet.

Figură reprezentativă pe scena actuală a antropologiei româneşti, autorul este un turist special, care ştie unde să privească, ce întrebări să pună şi la ce referinţe să apeleze pentru lămuriri. Scriitor prolific, dar şi înzestrat cu o carismă aparte reflectată în scris, găseşte reţeta textului la graniţa dintre jurnal, eseu şi monografie. Ştie să-şi controleze toate pornirile dăunătoare, aşa cum numai un erudit exigent poate învăţa de la alţii. Nu numai că este un bun cunoscător al ştiinţei lui şi al principiilor acesteia, ci le şi controlează şi le aduce în serviciul său fără a ştirbi acea notă autentică, personală şi motivul sine qua non al legăturii intime între cititorul şi cartea sa: „Mica mea etnografie ad-hoc este impresionistică [...], observaţiile sunt corecte, dar sunt colorate afectiv” (p. 36). Evidenţiază din loc în loc condiţiile de bază ale cercetării antropologice. Pentru cititorul familiarizat cu literatura de specialitate ar putea părea redundant şi uşor clişeizat, dar pentru restul ar putea fi o lecţie, pe înţelesul tuturor, de introducere în antropologie, ştiinţă cu un potenţial imens de a atrage şi interesul publicului larg, dar care nu este încă suficient exploatată din acest punct de vedere. De exemplu: „...primul lucru pe care îl vezi eşti tu străinul, Turistul. Înainte de a încerca măcar să înţeleg câte ceva despre Ei, am fost frapat astfel, de câte lucruri bănuite, dar neştiute de fapt am aflat, fără să-mi propun, despre Noi.” (p. 29) Este redat, cu alte cuvinte, principiul alterităţii, ce stă la baza relevanţei evoluţiei şi manifestărilor umane plurivalente.

Un alt pas cu aspect pedagogic îl reprezintă arhi-dezbătuta diferenţiere turist-călător, care este propusă sub diverşi termeni binari: pelerinaj-aventură, turism-vilegiatură, nomazi-sedentari, modernitate-postmodernitate etc. În ceea ce priveşte motivaţia turistică, îmi atrage atenţia nevoia turistului postmodern de autenticitate, afirmată, se pare, deja din 1989, de MacDonnell. Acesta se referă la clasa de mijloc educată, ce caută prin turism posibilitatea răsturnării cotidianului trăit ca artificial şi oportunitatea de a-l suspenda pentru o perioadă de timp, în care poţi fi tu însuţi, cel autentic, întors spre sine, departe de teatrul social de acasă.

Pentru a lucra operaţional (repet, un dar), Vintilă Mihăilescu face un scurt istoric al ideii de autenticitate, identificată ca avându-şi începuturile, sub forma ei actuală, în secolul al XVIII-lea, de la Rousseau sau de la Herder. Este vorba de autenticitatea modernă ce porneşte de la crezul „being true to myself” şi se dezvoltă sub tot felul de forme, unele care anulează relaţia de conformare la o „exterioritate” şi promovează viaţa adevărată sau „autentică”. În postmodernism, aceasta devine „noua religie, sau o religie personală şi dominantă. Mai prudent spus, autenticitatea ne apărea ca o credinţă suficient de profundă şi spirituală pentru a putea fi considerată de natură «religioasă» şi care orientează din interiorul fiinţei noastre mizele, aspiraţiile şi obiectivele importante” (p. 42). Călătoria poate fi un mediu benefic pentru astfel de căutări, iar în funcţie de motivaţia călătoriilor lor, deci de formele lor de autenticitate, se poate încerca o clasificare tipologică. Conform modalităţilor majore de căutare sau respingere a autenticităţii, turiştii pot fi încadraţi în trei categorii: cei motivaţi de credinţă, de ateism sau agnosticism. Din acestea pot deriva numeroase subtipuri, pe care le putem urmări detaliat, în volum.

Nu cred că experienţa cubaneză este doar un pretext pentru a apela la instrumentarul de cercetare şi nici de a reflecta pe marginea unor probleme antropologice mai generale. Cred că această destinaţie este o inspiraţie mai ales prin magnetismul contrastelor ce ar putea să funcţioneze ca o condiţie pentru exotism. Titlul evidenţiază chiar această fascinaţie faţă de opoziţii şi alăturări neaşteptate: ambos mundos, „ambele lumi, cea veche şi cea nouă, enigmatic una şi aceeaşi” (p. 9), care fac trecerea de la nivelul ideilor către „noua tradiţie”, tradiţie care nu ar putea fi imaginată fără existenţa unui viitor.

Contrastele pot fi înţelese ca ceva complex, cuprinzător, în diferite registre. Poate de aici atracţia puternică de a vizita state precum Cuba, un mozaic pestriţ şi nu un „melting pot”. Fiecare naţie şi-a păstrat individualitatea, dar împreună au reuşit să devină un singur popor. Rădăcinile nu au fost înlocuite, ci au găsit căi de a creşte laolaltă cu altele. Un exemplu ar putea fi sincretismul religios: alăturarea zeităţilor orisha şi a sfinţilor catolici. Dacă la început, aceasta era doar o modalitate de a-şi putea practica, în secret, credinţa, actualmente sunt slăviţi împreună, cu sinceritate, şi zeităţi şi sfinţi. În aceeaşi ordine de idei, timpul istoric al Havanei poate fi capturat în dispunerea arhitecturală, de la est la vest: „În ordine istorică, se perindă: «cronotopul» fortăreţelor militare ale cuceritorilor spanioli din secolul al XVI-lea; cel al barocului ecleziastic al misionarilor din secolul al XVII-lea, cu biserica Espiritu Santo, terminată în 1960, ca expresie a împlinirii sale; uluitorul baroc din epoca de înflorire colonială a secolului al XVIII-lea, cu influenţe mauro-hispanice venite din Andaluzia şi care va pune stăpânire pe plazas şi somptuoasele clădiri private ridicate în jurul lor; neoclasicismul european din secolul al XIX-lea; modernismul adus de americani în secolul al XX-lea; şi, în sfârşit, arhitectura revoluţionară, vag atinsă de moda sovietică – triumfătoare oarecum ironic în Piaţa Revoluţiei, construită iniţial în stil aproape mussolinian de un dictator pre-revoluţionar” (pp. 15-16). Aşadar, cinci secole de istorie, care coexistă încă şi se întrepătrund cu favelas ale sărăciei extreme din secolul nostru.

Un alt registru al contrastelor îl reprezintă corporalitatea şi atitudinea faţă de aceasta. „Cultura, civilizaţia europeană s-au născut sub semnul corsetului” (p. 53), iar „controlul corporal este o expresie a controlului social” (p. 59, apud Mary Douglas în Purity and Danger), pentru că pornirile naturale, necontrolate, pot fi considerate diletante sau opuse ideii de civilizaţie, deci „inconvenabile politic”. „Corpul civilizat este, de fapt, corpul politic despre care vorbeşte Michel Foucault” (p. 63). Pornirile naturale sunt împinse de civilizaţie spre „externum corporis decorum”, ceea ce va duce la divorţul dintre corp şi suflet, parafat de Descartes. Începând cu anii 1960, corpul îşi revendică dreptul la eliberarea din corset. Stăpânirea autentică a corpului este văzută ca un „triumf al umanităţii”, în termeni freudieni. Descoperirea autenticităţii sau redefinirea ei în cadrul globalizării ţine de fuzionarea cu celălalt, din celelalte culturi şi civilizaţii. Manifestarea prin dans poate fi o bună comparaţie: „Întâlnirea cu «celălalt corp», cu dansul des-frânat al cubanezilor, de pildă, provoacă întoarcerea refulatului şi trezeşte în noi nostalgia corpului pierdut” (p. 71).

Contrastele poate fi discutate şi în context politic, prin condiţiile antitetice comunism-anticomunism. Pornind de la discursul unei bătrâne – „Când oamenii ăştia l-au dat jos pe Batista, eram cu ei – totul era atunci schimbare. Dar, Dumnezeule, cine ar fi crezut atunci că o să-i mai avem aici, agăţându-se cu unghiile, până azi. Nimeni nu poate să suporte asta!” (p. 149). Discursul poate fi privit, simultan, din două puncte de vedere: i) este afirmaţia comunistului nostalgic, căruia îi era bine pe vremea lui Batista sau ii) a anticomunistului critic. O contradicţie uşor forţată, căutată de sociologi, care arată o evoluţie mai degrabă firească de la omul care credea în proiectul revoluţionar, dar care este dezamăgit de durata şi rezultatele „proiectului global de transformare socială, economică, politică şi chiar morală”, lansat de evenimentul numit „revoluţie”.

Paralel cu descrierea frugală a evoluţiei politice cubaneze, Vintilă Mihăilescu deschide o discuţie despre multiplele forme de manifestare a comunismului. Subiectul este binevenit, mai ales că majoritatea călătorilor în Cuba tind să asemene comunismul lor cu experienţa noastră, pe care ajung să le suprapună superficial şi chiar să situeze la baza motivaţiei lor turistice curiozitatea faţă de experimentarea pe propria piele a unei situaţii politice naţionale apuse. Autorul urmăreşte ideea existenţei unor „comunisme în cadrul Comunismului, a unor trăiri diferite a unor experienţe comune” (p. 159), concluzionând că „nici comunismul, nici memoria sa nu sunt aceleaşi pretutindeni” (p. 164).

Hotel Ambos Mundos oferă o experienţă de lectură de o rafinată ţinută intelectuală. O altă perspectivă asupra Cubei, care a devenit, în ultimii ani, subiectul a numeroase jurnale de călătorie sau monografii. Credem cu tărie că tocmai aceste contraste, dintre care am pomenit numai câteva (multe altele aşteaptă să fie descoperite), reprezintă tentaţia de a le discuta, fotografia sau pune, într-o formă sau alta, pe hârtie. Contrastele inspiră atât de intens, încât aproape fiecare călător manifestă tendinţa să devină, pentru un moment, autor. Scrierea unor volume ca acesta reprezintă un noroc, prin faptul că introduce un model de organizare în marea de emoţii derapante pe care Cuba are puterea să le nască.